Uneori avem frânturi dintr-o memorie ciudată, care ne revine în momentele cruciale când, violentaţi de soartă, personalitatea ni se descompune, înglobându-ne în personalitatea colectivă a omenirii, cu memoria ei de mii de ani; şi atunci ne însuşim într-o străfulgerare de o clipă biografia întregii omeniri şi ni se conferă în schimb favoarea de a ne răsfrânge propria noastră suferinţă, propria noastră soartă, asupra tuturor oamenilor şi asupra generaţiilor, fiindcă noi înşine n-am putea-o îndura singuri şi într-o singură viaţă.
O numim atunci “condiţie umană” şi devine ca prin miracol suportabilă. Şi nu e numai o manevră de repliere pusă la cale de mine, ci e expresia celui mai profund adevăr, cel al apartenenţei organice la specie şi adevărul acesta îşi are orele lui de lucru şi de triumf.
O numim atunci “condiţie umană” şi devine ca prin miracol suportabilă. Şi nu e numai o manevră de repliere pusă la cale de mine, ci e expresia celui mai profund adevăr, cel al apartenenţei organice la specie şi adevărul acesta îşi are orele lui de lucru şi de triumf.
Câte oare astfel de instrumente de autoreglare sunt ascunse în adâncurile fiinţei omeneşti, de izbuteşte omul să plutească pe cele mai furioase furtuni şi să se recupereze după cele mai dezastruoase naufragii?….
Adriana Nazarciuc
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu