de Angelica Lambru
www.adenium.ro
A fost odatǎ ca niciodatǎ, cǎ dacǎ n-ar fi, nu s-ar povesti, a fost odatǎ, demult, la marginea unei păduri, o cǎsuţǎ în care trǎiau cinci fraţi împreunǎ cu surioara lor, Ana. Fiind orfani, bǎieţii se strǎduiseră sǎ o creascǎ pe Ana aşa cum şi-ar fi dorit părinţii lor. Cu timpul, ea s-a transformat într-o fatǎ frumoasǎ, bunǎ şi curajoasǎ.
Stǎpânul pǎdurii, care trǎia singur în castelul lui, a auzit într-o zi vorbindu-se despre tânǎra fatǎ. Era bogat şi puternic, dar, fiindcǎ nu iubea nimeni, era foarte trist. "dacǎ s-ar ocupa ea de mine - se gândea - poate că aş afla ce înseamnǎ bucuria vieții…"
Într-o zi, s-a hotărât sǎ o caute. S-a oprit în faţa casei, la marginea pǎdurii şi, fǎrǎ ca nimeni sǎ-l fi invitat, a intrat în bucǎtǎrie şi a aruncat pe masǎ o pungǎ plinǎ de monezi de aur.
- Daţi-mi-o pe sora voastrǎ! - le-a spus bǎieţilor.
- Nici vorbǎ de aşa ceva! - s-au scandalizat ei.
- Atunci o voi lua cu forţa - i-a ameninţat el, aruncându-le o privire rece şi plinǎ de cruzime - . Dacǎ nu mi-o daţi de bunăvoie, mǎ voi folosi de puterile mele fermecate!
Cei cinci fraţi s-au mâniat şi l-au dat afarǎ din casǎ.
Chiar în seara aceea, când Ana s-a apropiat de fereastrǎ, ca sǎ o închidǎ, un pǎsǎroi mare şi negru a prins-o în gheare şi a zburat cu ea în pǎdure.
- Ce nenorocire! s-au vǎitat baieţii când au vǎzut-o dispǎrând în vǎzduh. Stǎpânul s-a transformat într-o pasǎre de pradǎ şi ne-a rǎpit sora! Trebuie sǎ o salvǎm de diavolul acesta!
Au plecat fǎrǎ întârziere, cu toţii, în direcţia în care o luase pasǎrea cea neagrǎ. Au mers mult timp, fǎrǎ sǎ-şi îngǎduie nici o clipǎ de odihnǎ. Într-un sfârșit, au ajuns dinaintea castelului.
- Sǎ ne refacem forţele, înainte de a intra - spuse fratele cel mai mare, care era şi cel mai înțelept.
Au scos câteva bucǎţi de pâine din traistǎ şi s-au apucat sǎ îmbuce. Chiar atunci, cinci porumbiţe albe şi un porumbel cenuşiu se aşezarǎ în faţa lor, pe iarbǎ, uguind trist.
- Pǎsǎrilor acestora le este foame - spuse mezinul, împǎrţindu-le de îndatǎ, bucata lui de pâine.
- Aveţi suflet bun! - spuse porumbelul cu glas de om.
Fraţii s-au privit surprinşi.
- Vreţi voi sǎ intraţi în castel, dar stǎpânul lui vǎ va vrăji, aşa cum a fǎcut cu noi! Ţineţi minte cǎ vraja îşi va pierde puterea dacǎ veţi spune: "Doamne, ajutǎ-ne sǎ fim din nou cum am fost!".
La scurt timp dupǎ aceea, fraţii deschideau anevoie poarta cea grea a castelului. Au mers şi-au mers prin sălile reci şi întunecate, până când au dat nas în nas chiar cu stǎpânul pǎdurii.
- Am venit sǎ ne salvăm sora! - spuse cel mare -. Spune-ne unde o ascunzi!
- Nu pot sǎ v-o dau! Am nevoie de o slujitoare, aşa cǎ va rǎmàne aici pânǎ la sfârşitul zilelor mele.
- Nici vorbǎ! strigǎ mezinul mâniat.
- Nu zǎu?! - le râse în nas, stǎpânul, ridicând din umeri.
Cu o vrajă, i-a transformat pe cei cinci fraţi în cinci căpriţe, iar el s-a făcut lup, gata să se arunce asupra lor. Ele fugiră în toate părţile, în căutarea unei ascunzători. Numai una nu-şi găsi un locşor unde să se ascundă!
- Aha! - mârâi lupul, arătându-şi colţii lungi şi ascuţiţi -. Ce mai bucăţică mă aşteaptă!
- Doamne, ajută-ne să fim cum am fost! - se bâlbâi căpriţa, tremurând.
De îndată, toţi s-au transformat la loc, în oameni. Atunci, stăpânul, îi vrăji din nou, făcându-i pui de găină. El s-a facut uliu şi s-a aruncat asupra lor, cu ghearele încovoiate, gata să-i
prindă.
prindă.
- Doamne, ajută-ne să fim cum am fost! - a spus unul dintre puişori şi şi-au luat înfăţişarea de oameni.
Vrăjitorul i-a transformat atunci, în cinci muşte, iar el s-a făcut păianjen, aşteptându-i cu pânza pregătită, însă, chiar cu o secundă înainte să cadă în capcană, una dintre ele pronunţă
cuvintele fermecate.
Păianjenul, încurcat în plasă, nu reuşi să-şi recapete forma umană suficient de repede, aşa că fratele cel mare îl turti cu piciorul.
cuvintele fermecate. Păianjenul, încurcat în plasă, nu reuşi să-şi recapete forma umană suficient de repede, aşa că fratele cel mare îl turti cu piciorul.
În clipa aceea, soarele a inundat castelul. Ana a coborat în fugă scările cele mari şi s-a aruncat în braţele fraţilor săi. O urmau cinci frumoase prinţese îmbrăcate în alb şi un prinţ în straie cenuşii.
- Suntem porumbiţele şi porumbelul cărora le-aţi dat să mănânce cu atâta generozitate - s-au prezentat -. Numai vouă v-a fost milă de noi şi de aceea am putut să vă ajutăm.
Ana s-a căsătorit cu prinţul, iar cei cinci tineri, cu frumoasele fete şi au trăit cu toţii, fericiţi, până la adânci bătrâneţe, în castelul din inima pădurii.
Gânduri din fotoliu
E o poveste simplă şi frumoasă, dragii mei. Voi, cei care aveţi frăţiori şi surioare, cu siguranţă că sunteţi gata să le săriţi în ajutor, ori de cate ori s-ar afla la ananghie. Două lucruri ne învaţă povestea aceasta, poposită la noi în desăguţă, tocmai din Franţa. (De unde ştim cu toţii că vine vacanţa).
Primul e limpede: nu-i putem lăsa pe cei dragi în necaz, chiar atunci când zarurile par a fi aruncate (când situaţia pare fără ieşire).
Nici al doilea nu-i mai greu de înţeles: binele făcut se întoarce, într-o formă sau alta, la autorul său. Dacă cei cinci fraţi nu şi-ar fi împărţit puţina hrană cu porumbeii, aceştia nu ar fi căpătat grai şi nu ar fi putut să-i ajute, dezvăluindu-le formula magică. Nici nu vreau să-mi închipui ce nenorocire s-ar fi întâmplat!
Să încercăm să ne repetăm cu toţii, în aceste două săptămâni care ne despart că, dacă bine faci, bine găseşti! Şi să ne comportăm ca atare!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu