Adevarata si miraculoasa poveste a Martisorului

Adevǎrata şi miraculoasa poveste a Mǎrţişorului

Povestea aceasta, copii, tocmai mi-a spus, când mi-a sǎrit in braţe (şi de acolo, direct pe hârtie), cǎ nu vrea în ruptul capului sǎ înceapǎ cu a fost odatǎ! Crede cǎ şi-a câştigat acest drept de-a lungul a nenumǎrate primǎveri pe care le-a agǎţat în pieptul fiinţelor iubite. Neîncrezǎtor cum sunt, din fire, n-am vrut sǎ o iau în seamǎ pânǎ când nu am citit-o pânǎ la capǎt. Atunci m-am înduplecat sǎ-i dau dreptate şi sǎ nu adaug de la mine nici mǎcar un cuvinţel care sǎ o vâre, ca pe o oiţǎ bleagǎ, în ţarcul poveştilor obişnuite. Citiţi-o (cei mai mǎricei), ascultaţi-o (cei mai mititei) şi judecaţi voi, cu minţile voastre înţelepte, dacǎ a meritat sǎ-i facem pe plac.

Fluviul cel bǎtrân, cu nume de Şarpe, se supǎrase din cale-afarǎ. Pur şi simplu, nu mai putea sǎ îndure asemenea batjocurǎ. Era regele râurilor, dupǎ ce, secole de-a rândul, fusese prinţul lor, ales. Izvora din Munţii Pǎdurea Neagrǎ, de-acolo de unde s-au rǎspândit în lume cele mai frumoase legende şi poveşti. Pe oriunde trecea era cinstit, iubit, respectat. Oamenii vechi ai Romei îi aduceau ofrande, ca sǎ-i induplece apele, sǎ le fie propice. Malurile îi erau împodobite cu oraşe frumoase, poduri mǎreţe îşi arcuiau sprânceana peste trupul lui odinioarǎ albastru. O lume mirificǎ și tainicǎ, de pǎsǎri şi peşti nemaivǎzuţi, în forma literei greceşti Δ (delta) îi ocrotea odihna de dinaintea Marii Întâlniri cu apele sǎrate ale Pontului Euxin.

De ceva vreme, însǎ – cam de vreo sutǎ de ani – lucrurile începuserǎ sǎ se schimbe, ca pe mǎsurǎtoarea lui Mary Poppins, “de la rǎu spre mai-rǎu”. Oamenii îşi pierduserǎ orice respect sau ruşine: din albastre, apele lui deveniserǎ maronii. Pǎdurile de pe maluri îi fuseserǎ smulse, iar în locul lor crescuserǎ cimitire de bǎrci, vapoare şi şlepuri pe care oamenii le numiserǎ pomposşantiere. O îndurase şi pe asta pânǎ într-o zi, când, la ordinul unui împǎrat nebun, tocmai oamenii pe care-i iubea cel mai mult, mezinii sǎi, l-au torturat  şi i-au întins trupul pe matca urâtǎ de beton a Canalului. Apele se făcuseră cenuşii, mâloase şi lipsite de strǎlucire. Se gândi cam preţ de un anotimp la cum putea sǎ-şi recapete puritatea şi în acelaşi timp, sǎ le dea şi o lecţie nesǎbuiţilor acelora.

Rǎzbunarea bǎtrânului fluviu cǎzu nǎpraznic asupra lor. În cea mai lungǎ noapte de iarnǎ, noaptea misterioasǎ a solstiţiului, în care toate animalele vorbesc, Şarpele de Apă îi ceru prietenei sale Luna, o razǎ pe care o îndreptǎ ca pe o baghetǎ de magician, asupra oraşelor adormite. Rosti o vrajǎ numai de el ştiutǎ şi totul intrǎ sub un Clopot nevǎzut de Gheaţǎ. Cum se aflau în plinǎ iarnǎ, oamenii nu şi-au dat seama de cele întâmplate. Continuau sǎ-şi vadǎ de vieţile lor de furnici şi sǎ-şi facǎ în grabǎ treburile, ca sǎ se întoarcǎ acasǎ, la cǎldura sobelor.

În orǎşelul de pe deal, cu nume nobil de colonie greceascǎ, într-o cǎsuţǎ modestǎ de chirpici, trǎia o fetiţǎ împreunǎ cu bunicuţa ei. Sunt triste împrejurǎrile în care ajunseserǎ sǎ locuiascǎ ele douǎ, singurele, prea triste ca sǎ le pomenim aici.

Fetiţa avea ochii verzi, de pisicuţǎ jucǎuşǎ, piele albǎ, ce cǎpǎta vara culoarea gemului de caise, plete mierii pe care bunicuţa i le împletea strâns în douǎ cozi groase, şi un nume asortat firii ei vesele: o chema Nina.

Bunica Teodora era stǎpâna cǎsuţei de care v-am vorbit, a unei curţi pline de pomi fructiferi şi a celei mai roditoare grǎdini din împrejurimi. Pǎrinţii ei, veniţi tocmai din Bulgaria, îi lǎsaserǎ moştenire secretul soiurilor celor mai frumoase şi mai gustoase legume. Micuţa Nina o ajuta cu drag la toate treburile casei, dar cel mai mult şi cel mai mult îi plǎcea sǎ culeagǎ roşiile, ardeii, vinetele şi varza, sǎ le punǎ în coşuri curate de rǎchitǎ şi sǎ o însoţeascǎ pe bunicuţa la piaţǎ, sǎ le vândǎ. Avea mǎtuşa Teodora şi soiuri timpurii, de trufandale, pe care lua bani buni, primǎvara. Cât despre fructe, ce sǎ vǎ mai spun: începeau cǎpşunele timpurii şi cireşele de mai, urmau caisele şi zarzǎrele, piersicile mititele, parfumate şi dulci, iar toamna ajungeau merele şi prunele… Smochinul era domnişorul curţii! Bunica nu-i vindea fructele, le pǎstra pentru dulceaţa delicioasǎ cu care-şi trata musafirii.

Trǎiau astfel, amândouǎ, de pe urma grǎdinii. Iarna, cǎmara le era întotdeauna plinǎ, se îngrijea mǎtuşa Teodora sǎ facǎ provizii serioase, pentru ea şi pentru nepoatǎ. În anul acela, însǎ, frigul pǎrea sǎ nu mai aibǎ sfârşit. Stǎtea şi se minuna, bǎtrâna, cum de i se terminaserǎ rezervele, deşi ea le calculase ca în fiecare an, ba mai  pusese şi ceva în plus, deoparte, prevǎzǎtoare.

Cǎrbunii erau şi ei pe terminate, iar cǎsuţa începuse sǎ se vaite de frig pe la vecine. Ninei, însǎ, nu-i prea pǎsa, ocupatǎ cum era, cu şcoala şi cu sǎniuşul. Strada lor se mândrea cu cel mai bun derdeluş din oraş, care începea douǎ case mai sus şi se sfàrşea hǎt-departe, la malul fluviului cu nume de Şarpe. Cu funiile sǎniuţelor înfǎşurate pe mânuşile scorţoase de ger, copiii urcau dealul neobosiţi, încǎ o datǎ şi încǎ o datǎ, pânǎ când zǎpada se fǎcea albastrǎ de atâta noapte.

Fetiţei îi plǎcea sǎ se întoarcǎ în cǎmǎruţa lor caldǎ, cu miros de mere coapte şi sǎ se lase dezbrǎcatǎ repede de mâinile bunicii, care-i dǎdea schimburi calde, de pe frânghia de deasupra sobei. Mereu îi era fricǎ Teodorei sǎ nu-i rǎceasca nepoata! Într-o bunǎ zi, însǎ, Nina a venit strǎnutând de la şcoalǎ. Nu pǎrea decât o banalǎ rǎcealǎ, pe care bunica i-a vindecat-o cu ceai de romaniţǎ şi fierturǎ de nuci şi coji de ceapǎ. Numai cǎ boala, obraznicǎ, a ieşit din trupul uscǎţiv al fetiţei şi s-a strecurat, pe nevǎzute, în aşternuturile bunicii. N-a mai vrut sǎ iasǎ de acolo şi nici sǎrmanei femei nu i-a mai dat drumul din gheare! 

Nina a alergat mai întâi la vecine, care s-au adunat toate, cap lângă cap, lângǎ trupul Teodorei, istovit de febrǎ, şi au hotǎrât să-l cheme pe Doctor. Acesta a ascultat respiraţia şuieratǎ a bǎtrânei şi a decretat: pneumonie!

Au urmat zile lungi şi triste pentru Nina. Vecinele le aduceau cu rândul de mâncare, dar porţiile erau mici, pentru că iarna aceea fǎrǎ sfârşit îi lǎsase pe toţi fǎrǎ provizii. Tot oraşul era înfometat şi îngheţat, dar nu i se cunoştea sărăcia pe chip, fiindcǎ era ascuns sub Clopotul de Gheaţǎ. Bunicuţa stǎtea toatǎ ziua ridicatǎ între perne şi se uita pe geam:

- Doamne, de-ar veni mai curând primǎvara! De-aş mai apuca sǎ-mi vǎd ghioceii din grǎdinǎ! se ruga ea, neîncetat.

Dar zilele se scurgeau într-o luminǎ rece şi de la o vreme, nici nu mai ningea. Sub Clopot, îngheţase şi timpul.

Într-o bunǎ zi, bunica nu mai avu putere sǎ se ridice. Nici de vǎzut, aproape, nu mai vedea. I-a şoptit doar, fetiţei, cu lacrimile şiroindu-i pe obraz:

- Nu mai pot, draga Bunicii: iarna aceasta mi-a topit toata vlaga. Doar primǎvara mi-ar putea redea luminile ochilor, dar nu mai sper sǎ o apuc…

- Să nu te dai bǎtutǎ, Bunicuţo! Eu am sǎ-ţi aduc primǎvara la geam! Aşteaptǎ-mǎ, cǎci nu mǎ voi întoarce fǎrǎ ea!

-Te-aştept, draga Bunicii, te-aştept, a încuviinţat bǎtrâna înneguratǎ, mai mult ca sǎ n-o amǎrascǎ pe fetiţǎ.

Nina şi-a îmbrǎcat pulovǎrul cel alb şi gros, tricotat de Bunica, şi-a pus cǎciuliţa cea roşie şi mǎnuşile, cizmuliţele şi paltonaşul, i-a dat un pupic bunicii, pe obraz, şi a închis cu grijǎ uşa în urma ei. S-a dus drept la cǎţeluşa Luluţa, care locuia în fundul curţii, şi i-a spus:

-Vrei sǎ vii cu mine sǎ cǎutǎm primǎvara?

- Şi-aşa stau şi îngheţ aici, degeaba! Sigur cǎ vin, numaidecât! A închis uşa cǎsuţei cu cheia, a vârat-o sub preşul pe care scria cu litere de tipar, LOLA, şi şi-a urmat prietena, sprinţarǎ.

Fetiţa ştia de la ora de matematicǎ cǎ o problemǎ corect enunţatǎ este pe jumǎtate rezolvatǎ, de aceea, s-a gândit sǎ cearǎ îndrumare de la fiinţa cea mai înţeleaptǎ a oraşului.

L-a găsit pe Petre, bǎtrânul pescar, la malul râului, aşezat pe scăunelul lui cu spătar (un prieten care lucra la şantier i-l făcuse, în schimbul simbolic al unei sacoşi cu peşte). Deşi toţi ceilalţi tovarăşi de breaslă râseseră de el - "uite un pescar/pe scaun cu spătar" îi cântaseră - s-a dovedit până la urmă că scăunelul îmbrăţisa oasele ostenite ale bătrânului cu căldura pe care o pusese in lemnul lui, tâmplarul prieten. Petre părea un rege pe tron, mulţumit de soarta sa, când îşi păzea undiţele, la mal. Îi invita pe toţi să-l încerce şi fiecare era de acord că scăunel mai comod nu mai avusese niciun pescar, până atunci.

Încercaseră şi ei, pe ascuns, să-şi facă unul asemănător, dar nu le ieşise nici pe departe atât de bun ca cel al bătrânului. Dacă nu pui şi puţină prietenie sau dragoste faţă de semenii tăi, la rădăcina lucrurilor, acestea nu cresc cum trebuie şi primul vânt al sorţii le poate culca la pământ.

Bătrânul tocmai îşi freca mâinile mari, vârâte în nişte mânusi uriaşe, şi fluiera a pagubă. Gheaţa era atât de groasă, încât  nimic nu mai reuşea s-o străpungă. În copcile dinspre mal, peştii nu mai trăgeau de mult. Îşi făcuseră valizele şi plecaseră cu familiile lor spre apele mai calde de la izvoare, însă nici Petre şi nici tovarăşii lui nu aveau de unde să ştie ce se întâmplase. Ei îşi suflau în pumni, sub Clopotul de Gheaţă sticloasă.

Nina s-a apropiat şi l-a salutat politicos, apoi i-a spus:

- Ni se întâmplă tuturor o mare nenorocire! Am venit să-mi dai un sfat sau două din cufărul tău, cu care să-mi pot duce la bun sfârşit misiunea. Bătrânul a invitat-o în căsuţa lui, i-a pus dinainte un ceai de izmă cu trei bucăţele de zahăr, şi a ascultat-o fără să o întrerupă. Numai dădea din când în când din cap, a încuviinţare. Când fetiţa a început să-şi soarbă ceiuţul, a zis:

- Draga mea Nina, ai perfectă dreptate. Şi mie mi-au ajuns la ureche zvonuri despre iarna fără sfârşit cu care am fost pedepsiţi. De mult ar fi trebuit să-i trecem hotarul. Chiar ieri am auzit două berze grăbite, vorbind despre asta. După calculele lor, ne aflăm cam prin aprilie sau mai. Le părea rău că nu-şi ascultaseră tovarăşele şi se întorseseră, nesăbuitele, la cuiburile lor. Toate păsările Europei ştiu că ţara noastră a fost pedepsită cu vraja unei ierni eterne.

- Şi ce-au făcut bietele berze?

- N-au vrut să intre în casă, să se odihnească, şi-au luat de îndată zborul către ţinuturile mai calde ale Greciei. Degeaba mă uit în cufăr, după sfaturi, acestea se nasc din experienţă, iar eu n-am mai trecut niciodată prin aşa ceva. Pot însă, să-ţi spun ce aş face eu: aş pleca să-l caut pe Bătrânul Şarpe la izvoare. Cu toţii ne retragem acasă când suntem obosiţi sau supăraţi… Poate reuşeşti să-l îndupleci să ne ridice vraja de pe umeri.

- Dar ce să-i spun, cum să-l înduplec?

- Numai tu vei găsi cuvintele potrivite, ele îţi vor veni singure pe buze, atunci când te vei afla dinaintea lui. Aş fi mers şi eu cu tine, dar sunt prea bătrân pentru o asemenea călătorie şi te-aş ţine mult în loc. Îți dau termosul meu cu ceai şi întreaga plăcintă pe care tocmai mi-a adus-o fiica mea. Ţi-o tai bucăţele şi ţi-o pun în desăguţă. Să dai şi strainilor să guste din ea, să vadă că dobrogenii fac cea mai bună plăcintă din lume!

- Aşa voi face, bătrâne pescar! Mă voi întoarce acasă odată cu primăvara!

Îţi mulţumesc din suflet! Rămâi cu bine!

- Cu bine și cu reumatismul ăsta păcătos am să ramân, până te vei întoarce. Grăbeşte-te, micuţo, cu toţii avem nevoie de soare!

Nina şi Lola au plecat de-a lungul malului, în sus, către izvoare. Când Luluţa obosea, Nina o lua în braţe, o bucată de drum. Nu duceau lipsa hranei, căci, după ce gustau din plăcinta dobrogeană, oamenii care le găzduiau, îşi înseninau chipul, deveneau generoşi şi le încărcau trăistuţa cu ce aveau ei mai bun. Călătoarelor noastre nu le lipseau cârnăciorii şi fripturica la drum, iar bucăţile de plăcinte păreau să nu se mai sfârşească niciodată.

Au observat cu uimire cum se schimbau anotimpurile, pe măsură ce se apropiau de Casa Şarpelui de Apă. În grădinile Budapestei copacii erau în floare, în Viena, turiştii se apărau de arşita verii bând din pahare înalte cu limonadă, iar pe colinele germane oamenii tocmai culegeau merele toamnei.

La ultimul popas, chiar au făcut un schimb de reţete cu gospodinele locului: Nina le-a oferit din plăcinta ei dobrogeană, iar femeile au servit-o cu o farfurie plină cu bucăţi de Apfelstrudel, aburinde, lângă o căniţă plină cu lapte. I s-a părut Ninei că niciodată nu băuse lapte mai bun, cât despre ştrudelul cu mere, abia aştepta să-i ducă reţeta bunicii. Nici Lola n-a plecat de acolo cu stomacul gol, căci copiii cu care se împrietenise pe dată, i-au tot dat să mănânce crenvurşti moi, până când a simţit că abia mai putea să-şi ridice burtica de la pământ.

Ar mai fi stat ele să se odihnească măcar un ceas, dar Nina nu-şi putea lua gândul de la Bunicuţa ei, care aştepta lumina primăverii pentru ochii cei orbi. De cum au intrat în Pǎdurea Poveştilor, i-au întâmpinat un băieţel şi-o fetiţă care s-au oferit să-i însoţească până la izvorul Bătrânului Şarpe. Nina nu s-a putut abţine să nu-i întrebe dacǎ nu cumva îi chema Hansel şi Gretel, dar copiii au bufnit în râs şi şi-au scris numele cu un beţişor în pământ: îi chema Corina şi Klaus şi nu erau fraţi, doar vecini şi prieteni. Oricum ar fi fost, Nina şi-a păstrat bănuielile ei, mai ales că cei doi au dispărut ca prin farmec, când au ajuns lângă peştera în care se retrăsese Bătrânul Râu.

Fetiţa şi-a netezit hăinuţele şi s-a apropiat sfioasă de vuietul ìnfricoşător din Peşteră.

- Sincer, aş prefera să rămân aici, a spus Lola şi s-a aşezat pe codiţă, chiar    la intrare, într-un frunziş, ferită de ploaia fină şi rece ce ieşea din hăul peşterii.

- Apropie-te, şşşştiu cine eşşşşti, s-a auzit vocea binevoitoare a Şarpelui de Apă. Tocmai se uitase in dimineaţa aceea în oglinda lui fermecată şi le văzuse pe cele două prietene sosind.

- Va rog să vă fie milă, Majestate! (Nina nu mai vorbise niciodată cu un rege şi-şi închipuia cǎ aşa trebuia să o facă. Şarpele ar fi zâmbit pe sub mustaţă, dacă ar fi avut, dar cum nu avea, a întors doar puţintel capul la dreapta, pentru ca fetiţa să nu-i surprindă zâmbetul. Acesta i-ar fi ştirbit din autoritate). Daţi-mi voie să-i duc primăvara bunicii mele! Albul îngheţat al iernii i-a luat luminile ochilor! Numai culorile primăverii o vor însănătoşi! Nu mă pot întoarce acasă fără ele, doar i-am promis Bunicii! l-a implorat Nina şi apele verzi ale ochilor ei s-au tulburat de lacrimi.

- Fetiţă scumpă, ai făcut un drum lung până aici, i-a spus Bătrânul Râu induioşat, însă eu nu-ţi pot da nimic din ceea ce tu nu ai deja. Tu însăţi porţi asupra ta dezlegarea vrăjii. Apropie-te!

Fetiţa l-a ascultat, iar Râul a trimis o pasăre de stropi strălucitori care s-a apropiat de pieptul fetiţei şi i-a tras uşurel un fir alb din pulovărul tricotat de Bunica. A mai scos apoi, cu delicatete şi un fir roşu din căciuliţă şi i le-a pus, cu ciocul, în palmă.

- Du-i-le bunicii tale. Ea va şti ce să facă cu ele! a mai spus Şarpele, iar curentul apei a împins-o uşor, către ieşire. Nu va mai trebui să te întorci pe jos, la mal vă aşteaptă o bărcuţă. Pe apele mele veţi pluti cǎtre casă. Mergi cu bine, fetiţă inimoasă!

Nina nu era prea convinsă de darul primit, dar, fiind o fetiţă binecrescută nu şi-a permis să mai adauge nimic. A mulţumit cu o plecăciune şi  a ieşit cu spatele, aşa cum citise că se face atunci când te afli în aceeaşi încăpere cu un rege. Bătrânul Şarpe de Apă îi citea gândurile şi, ca să o liniştească şi să o bucure, i-a aşezat pe umăr un fluture multicolor.

Drumul înapoi le-a fost mult mai uşor şi mai plăcut. Apele aveau grijă ca bărcuţa lor să plutească nestingherită, iar fluturaşul atrăgea razele călduţe ale soarelui. Înfăşurat în ele, se cuibărea în hăinuţele Ninei, ca să-i ţină de cald. Din păcate, la intrarea în ţară, Bătrânul Râu continua îngheţat, iar bărcuţa nu le mai era acum de niciun folos. În schimb, un frate al Bătrânului Pescar, care locuia chiar la graniţă, auzind povestea Ninei, s-a oferit să le ducă cu săniuţa în jos, pe gheaţa râului şi le-a tras şi bărcuţa după el, pusă pe tălpici de sanie. Au ajuns astfel repejor acasă şi au oprit mai întâi la casa Bătrânului Pescar. Cei doi fraţi au rămas să-şi împărtăşească amintirile, căci nu se mai văzuseră din tinereţe, iar Nina şi Lola au zburat către căsuţa lor din vârful dealului.

Nemişcarea din curte i-a îngheţat fetiţei inima. A intrat încetişor în casă, cu inimă strânsă de presimţiri sumbre. Bunicuţa stătea la fereastră, aşezată în vechiul lor fotoliu, cu mâinile în poală, şi cu gândurile duse în depărtare:

- Cine e acolo? Tu eşti, Ninuţa? Fetiţa bunicii, vino în braţele mele!

Bunica nu mai vedea deloc, deşi ochii ei verzi erau limpezi şi liniştiţi.

- Eu sunt, bunico! Ia uită-te ce ţi-am adus!

Nina i-a trecut bătrânei în palmă cele doua firicele de lână, iar bunica Teodora a început să le împletească uşurel, între degetul gros şi cel arătător, ca şi cum le-ar fi tors. La început zărea ca prin ceaţă, apoi, pe măsură ce se apropia de capătul firelor, vedea din ce în ce mai bine, astfel că a putut singură să-si dea seama de cât de frumos era firicelul împletit în două culori, alb şi roşu.

S-a ridicat încetişor din fotoliu şi sprijinită de Nina, a ieşit în prag, trăgând în piept mirosul proaspăt al ghioceilor:

- Comoara Bunicii, tu chiar ai adus primăvara!

Cu inima plină de drag, Nina i-a prins Bunicii în piept firicelul cel colorat, dat de Batrânul Şarpe:

- Da, Bunicuţo! Şi chiar acum ţi-am agăţat-o în piept!

Fluturaşul şi-a aşezat cuminte aripile peste firicelul alb-roşu şi aşa împodobită, Bunicuţa a plecat bucuroasă la vecine, să le spună că i s-a întors nepoţica acasă…

Astfel se încheie povestea aceasta care, nici măcar acum, la sfârşit, nu mă lasă să încalec pe o şa şi să v-o spun aşa!

Trebuie să mai ştiţi că astăzi am două invitate importante la ceai. Una e o fetiţă cu ochii verzi, de pisicuţǎ jucǎuşǎ şi plete mierii, împletite strâns în două cozi groase…  

Angelica Lambru