Țara ascunsă. Un ghid turistic alternativ al României
Cartea de față este, așa cum sugerează și subtitlul ei, un ghid turistic alternativ și ar mai trebui adăugat faptul că este un text de graniță, situat la limita dintre ficțiune și realitate. Tonul cărții este unul disimulat și ludic, alternând între notația de jurnal, jurnalism cultural și reportaj. Ghidul alternativ cuprinde o suită de toponime localizabile sau nu pe harta României, majoritatea sunt spații marginale, pe care, așa cum menționează și autorul, ghidurile turistice standard nu le menționează niciodată.
Autorul oferă și argumente pentru care nu ar putea fi incluse, majoritatea aparținând domeniului fantasticului și oniricului, cum sunt cam toate întâmplările care au loc în economia narațiunii. Câteva dintre spațiile propuse sunt gara din Grindu, un sat pierdut din Bărăgan, Cetatea de sare de pe Marea Neagră, orașul Z., despre care se spune că este un oraș neisprăvit și că apare fie la Max Blecher, fie la Benjamin Fondane (atât cât mi-au permis sursele, nu am găsit un astfel de oraș la niciunul dintre cei doi autori menționați, deși în ghid sunt inserate numeroase citate din presupusa proză neterminată), o pădure neobișnuită cu sfinți din județul Alba, orașe dispărute, cum este Menteu (între Turda și Alba Iulia), urbea de pe valea Argeșului din Pitești (în care, se spune că oamenii n-ar avea umbre), dar și străzi lăturalnice din București, etc.
În aceste spații marginale circulă tot felul de povești, legende și mitologii locale și sunt învăluite de realism magic, cu îngeri care iau tramvaiul, femei care apar doar în gări visate și multe altele. În gara de la Grindu timpul nu există, ca urmare a unui eveniment din 1941-1944 legat de un tren de deportați evrei, și „de aici starea de panică, nedumerire sau groază, după caz, pe care cei trecuți prin gara de la Grindu au acuzat-o.” (p. 8). Locația mea preferată este Cetatea de sare de pe Marea Neagră, un fel de insuliță plutitoare și luminoasă care se cristalizează lent pe apele mării, și care găzduiește câteva biserici acoperite cu sare și scoici de-a lungul timpului, și după câte se pare, rară la vedere. În jurul ei circulă o poveste despre un naufragiat, care își pune întrebări legate de existența lui, despre prietenie, rezistență și altele. Orașul Z. este un oraș neterminat, cu oameni literalmente neterminați, în care timpul este înjumătățit. Pe mai multe străzi din București, dintre care amintesc: Mântuleasa, Caimata, Negustori, Plantelor și altele au loc în noaptea dintre 21 și 22 iunie tot felul de întâmplări fantastice, „experiențe magice”, cum le numește însuși autorul, călătorii în trecut sau în viitor, ca în filmul Midnight in Paris, doar că poveștile sunt evident locale.
Neobișnuită este și pădurea din județul Alba, în care, se spune că ar locui sfinți pe trunchiuri de copaci, după ce s-au desprins de zidurile unei biserici ce urma să fie dărmată. Bineînțeles, sfinții se arată doar celor aleși, sau celor care nu sunt preocupați în mod obsesiv de asta. Pe lângă povestea în sine, descrierea desprinderii sfinților de pe pereți este savuroasă:
Atunci, în noaptea foșnitoare de munte, unul câte unul, sfinții și-au desprins de pe zidurile bisericii trupurile din vopsea scorojită și au ieșit. După ce s-au strâns toți în curte, au pornit, nesimțiți de nimeni, printre soldați dormind, piramide de puști și ghiulele, printre tunuri și cai care ciuleau neliniștiți urechile, au urcat costișa și au luat-o pe deal, spre pădure. Niște păstori care, ca și altcândva, dormeau în apropierea oilor s-au trezit sub razele pe care le răspândea în noapte șirul acela luminos.[…] În frunte, parcă deschizând drumul, era Sfântul Gheorghe pe calul său alb, cu lancea în mână și balaurul târându-se pe lângă el, ca un câine credincios. Îl urmai, ca o avangardă, sfinții militari […](p. 56)
Pe lângă seriozitatea documentării, disimulată sau nu, căci sunt numite surse istoriografice, cronici și interviuri greu de verificat, dar menținem pactul ficțional cu autorul și îl credem pe cuvânt (chiar dacă cuvântul lui e mai mult o jucărea de cuvinte și imagini insolite), tonul ironic și umorul negru sunt constant întreținute. De pildă, naufragiatul de pe mare se gândește la sfaturile pe care le primea când era mic de la mama lui: „mama îmi spunea, atunci când eram mic, să pun mai puțină sare peste friptură sau cartofi prăjiți, că sarea nu face bine la rinichi”(p. 30) sau relatările localnicilor din pădurea cu sfinți: „M-am rugat la ei, ce să fac”, „Nu îi vede doar omu’ curat la suflet, că de ar fi fost așa, ce, i-ar fi văzut Mariana, care s-a ținut în Italia cu nu știu câți bărbați? Sau, tot așa, i-a văzut niște țigani care umbla după afine, da ce mare sfințenie are ei, ca să-i vadă?”, etc.
Impresia inițială pe care am avut-o după lecturarea primului capitol din carte a fost aceea că vreau să caut gara din Grindu și mă așteptam ca toate spațiile prezentate în carte să fie localizabile. O parte dintre ele sunt, altele nu, cert este că legendele care le însoțesc sunt adevărată literatură, iar după ce vei lectura cartea vei vedea altfel strada Mântuleasa (dacă nu te-a convins Mircea Eliade deja), orașul Focșani, Pitești, județul Alba, comuna Călinești și altele.
Autor: George Drăgan
Editura: Adenium
An apariție: 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu