Catharsis-ul poeziei prin livresc

Liviu Antonesei - Un taur în vitrina de piatră

Editura Adenium, Iași, 2013

- recenzie de Florin Onică -

Catharsis-ul poeziei prin livresc sau o antologie ca o istorie a reteritorializărilor succesive

(Notă: Recenzia nu a fost scrisă de către minte, deși așa pare. A fost scrisă, în bună tradiție alsobistă, de ochiul filosofic al unui iubitor de poezie.)

Cum ne dezmorțim intelectul după încordarea nefirească rezultată din întâlnirea cu demonii cotidianului, sau din porția zilnică de bitter lemon, rest din discursurile insipide ale politicienilor corupți sau cele arogante ale jucătorilor la mesele ciunte și slinoase ale barurilor mediocrității mondene? Sau, cum scria Gellu Naum într-un poem, cum găsim timp să ne spălăm pe aripi? Și dacă rezolvăm cu timpul, de unde luăm detergentul, apa, unde e canalul de scurgere?

Refugiul în literatură, în poezia unui scriitor titrat în lumea conceptelor și care îmbracă cu un aer absolut firesc cămașa livrescului fără să alunece în prețiozitate, ar putea fi o soluție. Dificultatea, că apare și ea, nonșalant ca o umbră, constă în faptul că orice antologie îți cere cu autoritate să abandonezi pentru o perioadă nedeterminată comoditatea programului rutinat. Și te obligă să te de-sisifizezi și să rescrii teoriile despre timp ale fizicienilor secolului trecut, rafinându-le cu ineditul condiment al incertitudinii. O antologie care îți va transforma ritmul birocratic al vieții tale de funcționar într-o explozie de relativitate și într-o percepție de-o subiectivitate exagerată a mediului în care respiri. Ca în povestirea lui Borges, Minunea tainică, în care dramaturgul aflat în fața plutonului de execuție, obține o derogare de la cursul firesc al lucrurilor, iar timpul se oprește un an (explicați-i voi lui Newton, lui Kant sau lui Einstein cum e posibil lucrul acesta!), doar pentru a reuși să-și termine, în minte (adică acolo unde contează), piesa.

O antologie cum este cea de față capturează fără drept de apel. M-am rugat și eu, la fel ca personajul de mai sus, dar nimeni nu a oprit timpul, și-atunci m-am văzut nevoit, cu promisiunea revenirii, să mă opresc la doar câteva aspecte. Și deja nu mai sunt sigur dacă ochiul care le-a văzut e ochiul iubitorului de înțelepciune și concepte, sau e ochiul estetului care, undeva în apropiere, s-a ițit timid, dar fremătând de nerăbdare să se facă prezent.

Când am ajuns la finalul cărții, gândul mi-a rămas setat pe ideea reteritorializării. Deleuze/Guattari reinterpretează în Ce este filosofia conceptul, care capătă alt statut față de filosofia tradițională: el devine o multiplicitate, un loc al mobilității, în care contururile nu mai sunt clare. Totul pornește de la evidența prezenței haosului, care poate fi descris prin ceea ce caracterizează formele care îl compun: viteza infinită de naștere și dispariție. Întrebarea filosofiei, ca și a științei sau artei este cum pot fi păstrate vitezele infinite, păstrând în același timp consistența. Răspunsul - încercarea de a desfășura planuri peste haos. Cel al filosofiei este unul de imanență, sau de consistență, selectând mișcările infinite ale gândirii și furnizând concepte formate ca particule consistente, alunecând cu aceeași viteză ca și gândirea. Planul poeziei vine cu un plus – conceptele și mai ales trăirile sunt transpuse în planul sensibil al sugestiei, iar imanența și transcendența se întrepătrund, nu mai sunt în disjuncție. Și astfel poezia ia forma hierofaniei.

Ovidiu Nimigean remarcă la Liviu Antonesei „ura față de poezia rigidă”, cea care își clonează formula, autopastișându-se la nesfârșit, poezia răspunsurilor orgolioase și definitive. Dar dacă acceptăm premisa multiplicității planurilor și al mobilității perspectivei, atunci înțelegem că poetul, în bună tradiție deleuziană, operează o continuă reteritorializare a universului surprins în demersul poetic, tocmai pentru a se opune osificării poeziei rigide, „izolată în autonarcisism referențial”.

Am resimțit în multe poeme seninătatea mediteraneeană și solemnă pe care am întâlnit-o în urmă cu ani la Odysseas Elytis, dar pe măsură ce am avansat în lectură am început să sesizez și diferențele. Astfel, cred că se poate discuta despre alternanța ipostazelor seninătății și ale neliniștii, alunecarea într-un du-te vino hipnotizant, de la borealitatea inerentă livrescului la zbuciumul și cromatismul imagistic prin care același livresc se rescrie pe fondul unei remitologizări în cheia alternanței între imobilitatea statuară a unei „vitrine de piatră” și forțele latente ale unui taur care până la urmă explodează în jocurile  redefinirii, repoziționării constante a eului liric. Consecința – reteritorializări succesive ale spațiului poetic și, prin contaminare, remitologizări.

Remarc aici și această dublă ipostaziere a motivului taurului, avatarul poetului. Eul poetic este configurat atât de cea statuară, imobilă, sugerată încă din titlul volumului, dar și de cealaltă, aflată sub semnul ieșirii din stagnare - una a vitălității implacabile și a dinamismului devastator („Taurul bate nerăbdător din copite”, „Atunci când taurul nordului va coborî / peste pustiul ultramarin ca un taifun de neoprit”, „Un taur negru cu botul înspumat / coboară ca un torent ferice”, „taur în amurg tropăind pe stâncile / de piatră de var”, „taur înspumat / clocotind pe întinderile zdrențuite”, „Din văgăuna de piatră a iețit la lumină / Taurul cerului și al lumii”).

Plecând de la evidența acestui motiv cu duble valențe, încep să accept că este vorba aici despre o adevărată mitologie a dublei ipostazieri, care trimite de fapt la multiplicitatea care evită stagnarea poeziei în formula autofagă și repetitivă.

Registrul polarității dualiste care deschide către multi-perspectivă și reteritorializarea succesivă poate fi sesizat la nivelul mai multor teme, dar voi insista doar asupra erotismului și percepției temporalității. Numeroase poeme sunt construite având ca background întâlnirea prezentului cu trecutul. Apare o sensibilitate specială pentru timpul mitologic, o lume a solemnității, hieratică și cu note pregnante de ecouri arhetipale, instauratoare în ordinea logos-ului - „vechii noștri elini” își fac simțită prezența nu numai în titlurile cu iz de maximă ale unor poeme. În același timp, prezentul (spre exemplu în ciclul „Poezii din era noastră”) însoțește un erotism care nu se sfiește să ajungă la noi printr-o pondere ridicată de detalii concrete până la limita unui naturalism dus în proximitatea banalizării actului erotic și căderii lui în derizoriu și repetitiv. Paradoxal și extrem de abil, această cădere în derizoriu a gestului erotic, este dublată în mod constant de registrul profund al catharsisului erotismului, de spiritualizarea lui și mai ales de ipostazierea lui ca singură soluție existențială („Ne iubim, deci exist”), uneori însă pierdută și ea („Unde dragoste nu e / nu mai e de ales decât / între sinucidere / și cinism. / Întâmplător, sunt încă în viață”).

Dacă ar fi să reiau totul într-o formulă mai scurtă, aș scrie că este vorba despre colonializarea tridimensionalității mundane cu hexadele livrescului și jocului metatextual, sau despre metafizica dejucată în întâlnirea cu un empirium distorsionat de acuitatea prezentului. Cele două lumi prezente într-un dialog perpetuu, lumea solemnă configurată de un livresc situat parcă în illo tempore, dar și lumea „gesturilor de rutină” sau populată de „câinii simțului comun”, generează în opinia mea nu un dualism auster ci un joc între unu și multiplu, o dispută care nu permite împietrirea, ci, dimpotrivă, o continuă „căutare a căutării”, o „începere a reînceperii”.

Am citit antologia pe nerăsflate, în puține ore, dar în același timp cu creionul în mână și am întinat atât albul gălbui al filelor cărții, cât și albul neted al celor două file în format A4, pe care am schițat observațiile preliminare. Am suferit că ediția nu e una critică (nevoia aceasta ar fi o mai veche boală a mea). Dar important este că aș mai citi-o o dată, cât mai curând, pentru că am simțit că au rămas multe lucruri nespuse, nevăzute de ochiul meu câteodată prea grăbit. De aceea prefer antologiile cum este cea de față, pentru că sunt inepuizabile și pentru că provoacă reîntâlnirea.