Liviu Antonesei sau despre FIRESC

Bogdan Creţu

Poet, prozator, eseist, universitar, psiholog, pedagog, om politic, publicist fervent, disident, om de televiziune şi, nu în ultimul rând, animator cultural – iată câteva posibile etichete, care, luate izolat, nu alcătuiesc un portret plauzibil al lui Liviu Antonesei.

Nu ştiu cum se face că, până în momentul de faţă, nu am apucat să scriu niciodată despre vreuna dintre cărţile lui Liviu Antonesei. Am considerat mereu această scăpare ca pe una dintre restanţe (nu puţine, căci un critic literar nu îşi poate respecta de fiecare dată promisiunile faţă de sine însuşi; reuşim mult mai puţin decât ne propunem). Ei bine, peste două zile Liviu Antonesei împlineşte nici mai mult (dar nici mai puţin) de 60 de ani. Pe mine unul o astfel de socoteală rigidă nu mă convinge, întrucât ştiu bine că, despre oamenii care trăiesc printre cărţi, cifrele nu pot spune nimic, nu sunt nici măcar orientative.

În plus, pe Liviu Antonesei l-am asociat mereu ideii de tinereţe, de energie, de risipă chiar. I-am citit, sigur că da, cărţile de poezie, pe cele de proză ori volumele de eseuri; mi-e greu să spun care este prima sa vocaţie, mi-e greu să-l aşez într-o căsuţă şi nici nu cred că e necesar. Dar, ca să fiu sincer, am avut de fiecare dată senzaţia că personalitatea lui Liviu Antonesei acoperă o zonă mai largă decât aceea haşurată în cărţi. Poet, prozator, eseist, universitar, psiholog, pedagog, om politic, publicist fervent, disident, om de televiziune şi, nu în ultimul rând, animator cultural – iată câteva posibile etichete, care, luate izolat, nu alcătuiesc un portret plauzibil al lui Liviu Antonesei. M-am întrebat (în interes personal, admit) cum e posibil ca un om să se angajeze în atâtea activităţi distincte şi în atâtea domenii nu divergente, dar, oricum, nici înmănuncheate. Ei bine, Liviu Antonesei o face firesc. De fapt (am mai spus-o acum un an, la lansarea volumului său de povestiri, Victimele inocente şi colaterale ale unui sângeros război cu Rusia), tot ce face Liviu Antonesei poate fi calificat prin acest cuvânt aparent banal, dar, de fapt, foarte rar acoperit: firesc. Firescul este în lumea noastră, vorba cuiva, o excepţie. Pentru mine chiar un fel de ideal. Pe de o parte, scrisul său provine, cred, dintr-o nevoie firească de exprimare, dintr-o agitaţie temperamentală care îşi caută ordonarea. Autorul nu e un poet cu program, care ţine să dea câte un volum la fiecare doi ani; cărţile sale vin de la sine, se scriu, dacă pot spune astfel, singure, ies la suprafaţă. Înainte de tipărirea Poveştilor filosofice cretane şi altor poezii din insule, se scurseseră, dacă nu greşesc, 13 ani de la apariţia ultimei cărţi de versuri. Timp în care scriitorul a făcut atâtea, dar nu a forţat lucrurile, ştiind bine că poezia e o treabă delicată, care pretinde răbdare şi tandreţe şi care pur şi simplu nu iese dacă e, câtuşi de puţin, îndemnată cu nuieluşa de la spate.

Tot ce scrie Liviu Antonesei vine dintr-o nelinişte care se cere, astfel, nu îmblânzită, ci limpezită şi asumată ca atare. Că e vorba de proză, de poezie, eseu ori publicistică, scrisul lui Liviu Antonesei nu acceptă niciodată convenţionalul. Simţi, în orice pagină semnată de el, o gândire vie, care suceşte lucrurile pe toate feţele, care le extrage din pasta de stereotipie în care ele zac de regulă. Autorul nu primeşte niciodată lumea gata constituită în imagini ready made; nu agreează informaţia tendenţios formulată. Şi, mai ales, se angajează cu toată convingerea sau, după caz, cu întreaga sensibilitate în ceea ce scrie. Cu Liviu Antonesei poţi să nu fii de acord (şi mi s-a întâmplat nu o dată), dar nu îl poţi bănui că participă la nişte jocuri sau interese dubioase. Dacă greşeşte (şi sigur că mai şi greşeşte, că nimeni nu e ferit de aşa ceva), o face, ca să spun aşa, pe barba lui. Libertatea de gândire şi de acţiune îi caracterizează, într-o manieră fidelă, modul de a fi în lume. Oricum, în tagma scriitorilor, cei independenţi sunt puţini, căci autocefalia înseamnă acceptarea solitudinii, iar singurătatea poate fi sinucigaşă în agitata şi uneori ridicola noastră castă literară (şi academică, risc să adaug). Aici, micile războaie se câştigă în gaşcă, deşi cele cu adevărat mari, singurele care contează, sunt o problemă de reuşită strict personală.

În plus, Liviu Antonesei este unul dintre puţinii scriitori care se bucură, chiar se bucură, când are ocazia să promoveze reuşita unui confrate. Destui tineri scriitori (dar nu numai tineri) au beneficiat, atunci când s-au aflat la început de drum, de susţinerea sa altruistă. Susţinere în paginile presei culturale sau pe lângă importante case editoriale. Or, astfel de isprăvi nu dau tonul în viaţa literară.

Sper că nu mă fac de râs dacă mărturisesc că am citit mereu în efervescenţa pe care o manifestă Liviu Antonesei o doză de romantism, ba chiar de don quijotism. Sigur, asta presupune şi ceva risipă, iar Liviu Antonesei este şi un risipitor. Scriitorul nu ezită să se implice, am impresia, din convingerea că un atare angajament are cum să schimbe lumea meschină în care ne agităm, că valorile autentice, în care crede cu toată fiinţa lui, trebuie plasate acolo unde le este locul, că a abdica de la această implicare publică ar însemna un gest de laşitate. Or, dacă nu a ales pasivitatea confortabilă atunci când era mai dificil, înainte de 1990, Liviu Antonesei nu este dispus să o accepte nici acum.

Eu unul nu-mi pot imagina Iaşul nostru cel de toate zilele fără Liviu Antonesei. Şi ca mine sunt, cred, destui alţii. Fie că se numără printre prietenii scriitorului sau printre oponenţii săi (ezit de regulă să scriu cuvântul „duşman”; îl păstrez pentru cazuri extreme). Asta pentru că el aduce de fiecare dată o gură de ozon într-o atmosferă adesea bătrânicioasă, rigidă, înecată în convenţii.

 

Bogdan Creţu este conferenţiar universitar doctor la Catedra de Literatura română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi

articol aparut in Ziarul de IAsi