Totul a început acum un an, într-o librărie. Eram cu maică-mea. Am scobit între două cărți de pe raftul cu F-uri și i-am zis:


foto Cristina Frincu– Uite, aici o să fie cartea mea. 
– Când?
– Anul ăsta.
Mama nu știa că o tromboneam. Iar eu habar nu aveam că spuneam adevărul, încă dinainte de a fi.
După câteva zile, am citit regulamentul concursului de debut literar Adenium Start, am interpretat greșit condițiile de participare și am început să scriu un roman, crezând că nu pot trimite proză scurtă, din care aveam destule bucăți. Pe Vrum-vrum l-am expediat cu câteva zile înainte de termenul-limită, convinsă fiind că o să râdă toată lumea de el.
După câteva luni, țâr-țâr, „bună ziua, domnișoară, să știți că Vrum-vrum e băiet de treabă și o să-l publicăm”. Ce era să fac? Am sunat-o pe mama și i-am zis: „auzi, mamițo, mai știi când am scobit între cărțile alea, la începutul anului?”. Ei, și după aia am bocit nițel amândouă, cum fac femeile când află o veste bună.
Au urmat săptămânile cu telefoane de la editură, cel mai fain a fost când m-a întrebat Gabriel, pe un ton foarte serios, dacă mâța graseiază când cântă hip-hop, iar eu am răspuns că nu, datorită saleului cu rol de translator muzical universal. Lăsând la o parte emoțiile, întreaga experiență a concursului, care a culminat cu lansarea romanului, m-a umplut de fericire, uite, dau pe dinafară. Sau doar m-am îngrășat de sărbători. În fine, fericirea o am în mine, chiar dacă nu se vede, e lângă amintirea celor prezenți la evenimentul de lansare, lângă cuvintele frumoase și încurajările prietenilor de la Adenium și mai ales lângă mesajele cititorilor care îmi confirmă că au râs citindu-mi cartea.