Când un coleg – jurnalist şi scriitor, ca şi tine – te roagă să vorbeşti la lansarea unei cărţi pe care tocmai a publicat-o, spui „Da” înainte de-a afla orice detaliu şi înainte de-a citi cartea. Eu, cel puţin, aşa fac, şi asta dintr-un motiv foarte simplu: ştiu prea bine – oribil de bine, aş spune – că lumea editorială e o junglă, nu atât în ceea ce priveşte şansele de publicare (la urma urmei, poţi s-o publici pe banii tăi, ba chiar şi fără intermedierea unei edituri), cât prin ceea ce urmează. De regulă, nu urmează nimic.
Or, nu se face să laşi un prieten să intre singur în junglă.
Spui „Da”, aşadar, după care – fireşte – începi să aştepţi cu sufletul la gură să vezi ce aberaţie o fi scris colegul tău, ce telenovelă siropoasă sau ce experimentalism sado-masochist. Vorbesc, desigur, despre autori care n-au mai publicat nicio carte sau, dacă au făcut-o, n-ai citit-o tu.
Cazul meu cu Doina Popescu. Am zis „Da” şi am aşteptat. După primele două pagini m-am liniştit. După primele zece am început să zâmbesc trufaş: mă voi putea lăuda, peste ani, că am „descoperit-o” pe autoare. După încă vreo zece pagini, zâmbetul s-a transformat în cvasi-depresie, pentru că am ajuns să mă-ntreb de ce naiba mai încerc eu să scriu cărţi când o autoare despre care habar n-aveam dă lumii un roman atât de bun!?
Nu glumesc. Din fericire pentru ea, din păcate pentru mine. Dar am fost cu adevărat flatat să fiu parte a lansării Editurii Adenium de la Bookfest 2014, mai alesc că mă simţeam de două ori acasă, o dată pentru că mă aflam între cărţi, a doua oară pentru că eram înconjurat de oameni minunaţi care mi-au fost – ca şi Doinei – colegi în TVR.
Urăsc să povestesc cărţi (sau să mi se povestească!), de aceea n-o voi face nici acum, încercând în schimb să spun despre cine şi ce este vorba în „Iluzoria vulpe a fericirii” (minunat titlu, să te oftici că nu ţi-a dat ţie prin cap!). În această carte este vorba despre mine. Şi despre Liviu Antonesei. Şi despre Gabriel Cheşcu. Şi despre Doina Popescu, desigur. Este vorba despre o lume şi o vreme în care noi şi alţii ca noi ne-ntâlneam la o bere sau o cafea ca să discutăm filozofie şi literatură. Şi despre relaţiile dintre noi. Şi despre dragoste. Şi despre sex – dar, aşa, mai cu discreţie. Şi să râdem. Inclusiv de noi înşine, fireşte.
Coincidenţă sau nu, oricum teribil de simbolică, acţiunea se petrece – în mare măsură – într-o ambianţă aproape mitică (puteţi pune cum vreţi accentul pe „mitică”!), într-un loc legendar pentru bucureşteni şi nu numai, într-un spaţiu care – ca şi lumea despre care e vorba – nu mai există: Lăptăria lui Enache. Sigur, e minunat că Teatrul Naţional se renovează şi va avea mai multe terase, dar oare va mai fi loc şi va mai fi rost şi va mai fi chef şi pentru atmosfera de altădată a Lăptăriei? Va mai fi loc şi pentru iluzoria vulpe a fericirii? La întrebarea asta mă tem că nici măcar Doina Popescu nu ştie răspunsul.
Tudor Călin Zarojanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu