Tin sa impartasesc cu voi o bucurie. Am gasit in romanul “Iluzoria vulpe a fericirii, de Doina Popescu, o rememorare care m-a dat peste cap. Nu va mai zic nimic in plus, cititi si cautati cartea:
“Mi-am amintit cum țipam cu Mana, cât ne țineau plămânii, aplecate periculos de mult peste balustrada scorojită. Aveam vreo treisprezece ani și o culesesem pe Mana dintr-un tub de canalizare a cărui gură dădea într-unul dintre picioarele podului. „Creatura” (așa o numise tata, care ne zărise de câteva ori împreună) fugise din satul ei, de pe lângă Bârlad, pentru că „omu’ mamii” o bătea și îi făcea și… „altfel de chestii”. Ce fel de chestii? insistam, pentru a-mi potoli imaginația (stimulată și de un album cu stampe shunga de Utamaro, pe care îl descoperisem din întâmplare în noptiera mamei), dar și dintr-o pornire inconștientă de cruzime infantilă, fiindcă-mi plăcea să văd cum Manei i se albesc buzele și îi fuge tot sângele din obraji. „Ei, chestii, chestii rele…”, răspundea ea cu buzele ca hârtia, în timp ce privirea-i scormonea undeva în pământ, „chestii rele, nu po’ ca să-ț’ zâc.” O învățasem propria-mi adaptare după Apollinaire și o luam cu mine în incursiunile aproape zilnice de-a lungul apei. Pentru un covrig și un pumn de hamsii ori pentru o mână de măsline zbârcite, „Creatura” mă urma ca un câine. Când îmi pocneam degetele ca pe castaniete, ea dădea drumul, ca apucata, singurului vers pe care îl învățase pe de rost: Vienne la nuit, sonne l’heure! Vienne la nuit, sonne l’heure! Trecătorii, puțini la număr (când ne suna nouă ceasul), se opreau pentru o clipă, mimau semnul crucii ori fluturau o mână în dreptul tâmplei, semn că nu suntem zdravene la minte, și-și continuau drumul. Acum mă-ntreb ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi învățat-o pe Mana mea nu niște versuri grațioase, ci un pasaj puturos și macabru din Les onze mille verges ou Les amours d’un Hospodar ale aceluiași caligramist delicat. Cum habar n-aveam încă de existența acelei cărți, rămâneam amândouă stăpâne doar peste pont-ul Grozăvești și peste Sena noastră dâmbovițeană, cu malurile ei încă pline de forsiții și de sălcii prăfuite, sub care se legăna o apă leneșă și mocirloasă, cu pete sclipicioase de ulei, printre care ieșeau uneori la iveală carcase de animale înecate. În iarna în care eram într-a șasea, odată cu dragostele mele (literare!), pe sub podul Grozăvești au mai curs și sute de portocale. Tot importul de citrice pentru sărbători s-a dus literalmente pe apa Dâmboviței, pentru că, așa cum s-a zvonit, guvernul achiziționase la preț de dumping tone de fructe iradiate cu izotopi de uraniu, care au fost oprite în ultima clipă de la comercializare. Dopul de gheață de la barajul Ciurel refluase portocalele, care zile în șir au plutit pe râu libere, în jocul curenților. Mana, care habar n-avea câți ani are – după cum începuseră să i se umfle sânii pe sub treningul pe care i-l făcusem cadou (fiindcă îmi rămăsese mic), bănuiam că are vreo unsprezece –, s-a aruncat într-una din zile în apa din care a recuperat o provizie bunicică de portocale din care mă tot îmbia să mănânc și eu: „Uite, îs foarte bune!”, zicea, clănțănind și tremurând ca un steag de cârpă sub paltonul meu, pe care i-l pusesem cu forța pe umeri, direct peste treningul ud. „Ăștia mint că-s stricate fiindcă s-or supărat pe popor și nu mai vreau să-i dea portocale și de Crăciunul ăsta. Le-au dat la gârlă. Proștii!… Uite, n-au nimica, îs foarte bune, ia și tu. Mănâncă câte vrei, îți fac rost și de altele.” Degeaba am încercat s-o opresc. Își umplea burta cu portocalele zemoase, reci gheață, pe care nu mai avea răbdare să le desfacă în felii, mușcându-le ca pe mere, după ce le scotea coaja neobișnuit de ușor, ca și cum ar fi jupuit banane bine coapte. Acum cred că mă încântase ideea că Mana îngurgitează chiar sub ochii mei portocalele alea nenorocite, dându-mi prilejul să văd pe viu, ca într-un experiment științific, ce se întâmplă când izotopii de uraniu (un cuvânt care mă fascina!) „se ciocnesc” (alt cuvânt fascinant atunci pentru mine) de mucoasa unui stomac de copil. Cred însă că, până să-și fi făcut uraniul efectul, apa rece ca gheața i-a devastat trupul debil. Dacă aș fi împiedicat-o să sară peste balustradă… să facă criza aia de hipotermie… Aș fi avut doar suficientă autoritate asupra ei ca s-o fi oprit la timp. Dar, recunosc acum, spontaneitatea și ciudățenia „Creaturii” exercitau asupra copilului care eram o fascinație paralizantă, egalată poate doar de cea a izotopului de uraniu, așa că mai întotdeauna sfârșeam prin a mă subordona voinței sale.
Chiar în ajunul Crăciunului am trecut pe la tuburi, s-o caut pe Mana. Voiam să mai invocăm o dată ceasul nopții nebun și să-i dau o portocală dintre cele primite „în pachet” de la o verișoară de-a mamei măritată în Germania. Am strigat-o și am răscolit toate cotloanele în care o găseam de obicei. Nici urmă de ea, încât începusem să cred că o găsise „omu’ mamii” și o luase să-i mai facă niște „chestii”. Într-un sfârșit, am văzut-o de cealaltă parte a piciorului de pod, strânsă covrig, în iarba plină de chiciură. Avea spume la gură și broboane mari de sudoare îi țâșneau din frunte. Îndruga versul nostru în șoaptă, ca pe o mantră: Vienne la nuit, sonne l’heure, Vienne la nuit, sonne l’heure, Vienne la nuit… Când m-a văzut, a început să strige: Vienne la nuit, sonne l’heure. Apoi, mai tare și mai tare: Vienne la nuit, sonne l’heure, Vienne la nuit, sonne l’heure… I-am pus mâna pe frunte, i-am șters sudoarea și i-am spus: „stai așa”. Mi-am scos paltonul și am învelit-o până sub bărbie. Dârdâind și eu – de frică sau de frig ori de ambele –, am dat fuga la singurul telefon public din zonă. M-am scotocit după fise și am găsit doar două, așa că am sunat la miliție și la salvare. A venit doar prima. Cei doi plutonieri (cel puțin așa am bănuit, fără pretenția de a mă pricepe la grade), m-au supus unui adevărat rechizitoriu. Unul, mai finuț și mai flegmatic, nota totul cu meticulozitate într-un carnețel jerpelit, chiar în momentul în care celălalt, cu un cap dreptunghiular și colțuros ca o sticlă de sifon gata să-ți explodeze dintr-un moment în altul în față (între timp, termenul de comparație a dispărut de pe piață, ca și cum nimeni n-ar fi umplut niciodată „sifoane”), mă asalta cu întrebări. Cine e fata, câți ani are, unde stă, ce zice, de ce nu zice pe românește ceea ce zice și mai ales cu ce scop am învățat-o „boscorodelile alea franțuzești” (pe care, cu ochii dați peste cap, ea le pronunța acum cu un accent impecabil, de care eram, în sfârșit, foarte mândră). I-am implorat să o ducă la spital, pentru că Mana începuse să se zgâlțâie ca și cum ar fi fost conectată la două sute douăzeci de volți, dar ei spuneau că asta-i treaba salvării, care-i pe drum, însă, „temporal”, are o pană de cauciuc. În timp ce trupul Manei se arcuise tot, atingând malul nins doar cu vârful creștetului și călcâiele, capul de sifon mă tot amenința că, dacă nu mă potolesc, mă internează el pe mine, la 9, la „zgubilitici”, și asta imediat. Flegmaticul, care, prin contrast, afișa calm și maniere exagerate, îmi ceru politicos adresa, numărul de telefon, numele școlii, al dirigintei, al părinților, inclusiv locurile lor de muncă, pe care le înregistra caligrafic în carnețelul jerpelit, învelit în hârtie albastră. După ce formalitățile au fost îndeplinite, iar mie îmi clănțăneau maxilarele de frig (sau de frică, sau de ambele), flegmaticul și-a pus tacticos mănușile, a apucat-o pe Mana de cap, colegului rămânându-i picioarele, și au trântit-o cu tot cu paltonul meu pe bancheta din spate a dubiței cu care veniseră.
Acel ghemotoc cenușiu, care îmi zgâlțâia ușor paltonul va rămâne, pentru mine, ultima imagine a Manei. O imagine care se încăpățânează și astăzi să se suprapună imediat peste chipul ei spălăcit ori de câte ori reușesc, cu mari eforturi, să mi-l readuc pentru câteva clipe în minte.“
De pe situl editurii http://www.adenium.ro/en/dot-ro-prose/117-iluzoria-vulpe-a-fericirii.html
Chiar în ajunul Crăciunului am trecut pe la tuburi, s-o caut pe Mana. Voiam să mai invocăm o dată ceasul nopții nebun și să-i dau o portocală dintre cele primite „în pachet” de la o verișoară de-a mamei măritată în Germania. Am strigat-o și am răscolit toate cotloanele în care o găseam de obicei. Nici urmă de ea, încât începusem să cred că o găsise „omu’ mamii” și o luase să-i mai facă niște „chestii”. Într-un sfârșit, am văzut-o de cealaltă parte a piciorului de pod, strânsă covrig, în iarba plină de chiciură. Avea spume la gură și broboane mari de sudoare îi țâșneau din frunte. Îndruga versul nostru în șoaptă, ca pe o mantră: Vienne la nuit, sonne l’heure, Vienne la nuit, sonne l’heure, Vienne la nuit… Când m-a văzut, a început să strige: Vienne la nuit, sonne l’heure. Apoi, mai tare și mai tare: Vienne la nuit, sonne l’heure, Vienne la nuit, sonne l’heure… I-am pus mâna pe frunte, i-am șters sudoarea și i-am spus: „stai așa”. Mi-am scos paltonul și am învelit-o până sub bărbie. Dârdâind și eu – de frică sau de frig ori de ambele –, am dat fuga la singurul telefon public din zonă. M-am scotocit după fise și am găsit doar două, așa că am sunat la miliție și la salvare. A venit doar prima. Cei doi plutonieri (cel puțin așa am bănuit, fără pretenția de a mă pricepe la grade), m-au supus unui adevărat rechizitoriu. Unul, mai finuț și mai flegmatic, nota totul cu meticulozitate într-un carnețel jerpelit, chiar în momentul în care celălalt, cu un cap dreptunghiular și colțuros ca o sticlă de sifon gata să-ți explodeze dintr-un moment în altul în față (între timp, termenul de comparație a dispărut de pe piață, ca și cum nimeni n-ar fi umplut niciodată „sifoane”), mă asalta cu întrebări. Cine e fata, câți ani are, unde stă, ce zice, de ce nu zice pe românește ceea ce zice și mai ales cu ce scop am învățat-o „boscorodelile alea franțuzești” (pe care, cu ochii dați peste cap, ea le pronunța acum cu un accent impecabil, de care eram, în sfârșit, foarte mândră). I-am implorat să o ducă la spital, pentru că Mana începuse să se zgâlțâie ca și cum ar fi fost conectată la două sute douăzeci de volți, dar ei spuneau că asta-i treaba salvării, care-i pe drum, însă, „temporal”, are o pană de cauciuc. În timp ce trupul Manei se arcuise tot, atingând malul nins doar cu vârful creștetului și călcâiele, capul de sifon mă tot amenința că, dacă nu mă potolesc, mă internează el pe mine, la 9, la „zgubilitici”, și asta imediat. Flegmaticul, care, prin contrast, afișa calm și maniere exagerate, îmi ceru politicos adresa, numărul de telefon, numele școlii, al dirigintei, al părinților, inclusiv locurile lor de muncă, pe care le înregistra caligrafic în carnețelul jerpelit, învelit în hârtie albastră. După ce formalitățile au fost îndeplinite, iar mie îmi clănțăneau maxilarele de frig (sau de frică, sau de ambele), flegmaticul și-a pus tacticos mănușile, a apucat-o pe Mana de cap, colegului rămânându-i picioarele, și au trântit-o cu tot cu paltonul meu pe bancheta din spate a dubiței cu care veniseră.
Acel ghemotoc cenușiu, care îmi zgâlțâia ușor paltonul va rămâne, pentru mine, ultima imagine a Manei. O imagine care se încăpățânează și astăzi să se suprapună imediat peste chipul ei spălăcit ori de câte ori reușesc, cu mari eforturi, să mi-l readuc pentru câteva clipe în minte.“
De pe situl editurii http://www.adenium.ro/en/dot-ro-prose/117-iluzoria-vulpe-a-fericirii.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu