Cu simplitate, despre prietenie

Gheorghe Vîrtosu

Volumul 8 al Colecției O inimă de Broscuță, Simplitatea, cea mai frumoasă lecție a vieții, este dedicat prieteniei. „În orice caz, nu știu dacă greșesc sau nu, dar acum, după atâția ani, aș îndrăzni să spun că o ființă se poate numi norocoasă dacă a avut parte de un prieten care nu i-a greșit cu nimic, chiar dacă doar pentru o perioadă scurtă din viață. Am trăit o prietenie desăvârșită, pură; a rămas așa în amintirea mea”, spune Gheorghe Vîrtosu, autorul unei povești pentru toate vârstele.

„Așa cum v-am obișnuit deja, și volumul al VIII-lea al Inimii de Broscuță este dedicat unei persoane dragi mie. Nu mai e în această viață, asemenea Liliei Rusu, fetița despre care v-am povestit în volumul al VII-lea, însă a plecat lăsându-mi inocența sa și pecetea nemaiîntâlnită a unei prietenii pure, ce nu apucase încă a fi pătată de rugina orgoliilor ce par să ne copleșească odată cu vârsta.

Îmi revine deseori în minte, mai ales odată cu sosirea verii, ziua în care l-am cunoscut pe Marin Pancincu. Un copil minunat! De cum l-am văzut, am simțit că-mi va deveni prieten. Pur și simplu l-am ales… din mulțimea colegilor de la școală. Pentru că atunci când vine vorba de prieteni, ne gândim la ceva special, unic, ceva numai al nostru. Calea spre ei ne este creionată de suflet, nicidecum de minte sau de alte simțăminte. E ceva ce vine din interiorul nostru, fără să ne putem opune. Exact ca în cazul dorințelor născute din plăceri.

Comunicarea cu sufletul nu poate fi redată în cuvinte, tocmai de aceea ne încredem atât de mult în ea: ca orice miracol, ca orice dor, ne atrage și ne lăsăm purtați pe aripile sale fără măcar să știm de ce.

Aceste argumente îmi sunt întărite și de vorbele auzite în copilărie de la părinți, de la bătrânii înțelepți ai satului: părinții, frații, rudele ne sunt date de Domnul, nu ne putem dezice de ei, nu îi putem alege, deși uneori dezamăgirile cele mai mari ne parvin din partea lor. Însă prietenii sau jumătatea – care în anumite situații poate fi căutată chiar și o viață întreagă – ni-i alegem singuri, urmându-ne intuiția.

Când eram copil, nu aveam o logică pentru toate acestea, dar cu timpul am experimentat totul pe propria-mi piele: am trăit din plin durerea dezamăgirilor din partea familiei, dar am făcut și alegeri regretabile… Nu o dată ne amăgim singuri, acceptând vizitele amare ale compromisurilor. Ne lăsăm copleșiți de frica de a nu pierde pe cineva, de a nu fi abandonați, de a nu rămâne singuri și facem cele mai mari greșeli, iar uneori cele mai proaste alegeri. Concluzia? Nu e de ajuns că ne lăsăm mințiți de ceilalți, ci sfârșim prin a ne minți singuri, crezând în miracole și schimbări. Or, se știe că acestea nu au inimă, ca noi…

În mod fatal ne trezim în capcana dezamăgirilor; lipsiți de orice speranță, ajungem finalmente la Dumnezeu, pe care fie Îl găsim vinovat de toate, fie Îl implorăm să dea timpul înapoi spre a ne îndrepta greșeala. Desigur, orice variantă e imposibilă. Creatorul se îngrijește de întregul Univers, din care noi suntem o fărâmă insignifiantă. Și apoi, El nu face compromisuri, jucându-se cu șansele pe care ni le acordă așa cum ar face cu notele muzicale, indiferent cât am promite și am jura că, dacă am avea o a doua șansă, am face lucrurile cum trebuie. Știe și El, după cum știm și noi, că după ce se termină totul alergăm din nou pe urmele dorințelor deșarte, adevărate sirene care nu fac decât să ne ademenească în „largul” prăpastiei.

În fine… Dezamăgirile constituie un alt episod din viața mea, despre care va veni vremea să scriu… Desigur, personajele vor fi fictive, pentru a nu pricinui vreo suferință prietenilor sau chiar membrilor familiei, care, cu toate că m-au dezamăgit în anumite momente, îmi vor fi mereu alături. Poveștile mele, experiențele trăite cândva vor fi redate prin intermediul necuvântătoarelor care nu pot fi judecate de nimeni, indiferent de caracter și de acțiunile săvârșite.

Revenind acum la dedicația specifică acestui volum (deși paranteza de mai sus face trimitere tot la implicațiile pe care le au în viața noastră persoanele cu care interacționăm), îmi amintesc cea dintâi zi în care l-am cunoscut pe Marin, prietenul despre care voi vorbi în continuare. Îl cunoșteam de multă vreme, îl vedeam la școală, la sărbătorile câmpenești sau cu ocazia altor evenimente specifice comunității noastre. Dar nu mă gândisem niciodată la perspectiva unei prietenii care ne-ar putea lega atât de puternic.

Marin era din altă mahala. Or, vizitele în comunitățile vecine, cel puțin la vârsta aceea, puteau avea urmări nedorite. Gelozia fetelor sau, din contră, a băieților, invidia pe musafirii nepoftiți care ar fi putut avea succes pe teritoriu străin puteau să dea naștere unor conflicte cu urmări imprevizibile. Nu e ceea ce ne-am dori să auzim, mai ales fiind vorba despre o comunitate mică, însă acesta e adevărul. Asemenea necuvântătoarelor, și ființele umane au tendința de a-și marca teritoriul și de a-l proteja ca pe ceva ce le aparține de drept.

Am sentimentul că la un moment dat acest puternic instinct de autoconservare va fi „diagnosticat” cum trebuie, și anume ca fiind simptomul unei boli încă nedescoperite. Nu e posibil ca în vremurile în care trăim să ne fie teamă să trecem anumite granițe sau să ne fie imposibil să o facem. Ar fi și mai demn dacă am recunoaște măcar că această posesivitate teritorială este o slăbiciune a noastră. Pământul întreg, asemenea Universului, este o entitate în sine și ne aparține tuturor în aceeași măsură. Nu avem niciun drept să îl delimităm, să îl împărțim, să îl revendicăm. Dar noi o facem chiar și în ziua de azi, deși pretindem că am atins un nivel superior al evoluției noastre ca specie.

Consider că unitatea noastră de gândire și de acțiune e singurul „instrument” menit să ne asigure existența, continuitatea ca specie, dar și ca planetă. Numai uniți putem atinge idealuri comune, nicidecum dezbinați. Știu că luând lucrurile din aproape în aproape veți spune că judecând astfel vom considera că și dragostea este o boală. Sunt de acord! Dar cred că e o „boală” frumoasă: odată ce încolțește în tine te schimbi radical. Acum ești fericit, simți că zbori pentru ca în secunda imediat următoare să simți că poți să și ucizi. Or, ce sunt acestea dacă nu simptome ale unei… boli?

Pe mine și pe Marin ne-a adus împreună o zi de toamnă pe care o ploaie tulbure, condusă de mijloc de un fulger flăcăiandru într-un dans nebunesc, reușise să o dezbrace de mantia ei roșcată, luând pe aripile vântului toate frunzele ce-i mai rămăseseră, ca jertfă pe altarul iernii ce urma să vină.

La finalul uneia dintre ore, doamna învățătoare mă reținuse „la post” câteva minute în plus, drept pedeapsă pentru faptul că nu îmi făcusem lecțiile cum trebuie. Nu m-a afectat foarte mult, eram obișnuit. Apoi, la ieșirea în pauză, o zarvă mare mi-a atras atenția. Niciodată nu puteam ignora asemenea situații. Imediat am căutat să aflu de unde vine, ce se întâmplă și am descoperit astfel un grup de băieți adunați în curtea școlii, la poartă.

Prin preajmă, mai multe grupuri și grupulețe de colegi, băieți și fete, care urmăreau de la distanță conflictul ce părea că se iscase. Pentru că era clar vorba de un conflict. Nu începuse încă bătaia, dar se putea întâmpla din clipă în clipă, după cât de aprinse erau spiritele.

Nu puteam rezista unor asemenea momente; imediat simțeam nevoia să intervin, să fiu util, dincolo de curiozitatea uriașă de a afla ce anume se întâmplă. Eram chiar bucuros că nu era prea târzie apariția mea, că aveam să văd totul! M-am apropiat repede de grupul gălăgios, trecând iute printre ceilalți gură-cască. Eram interesat de cei doi „cocoși” aflați în centrul atenției! Chiar am luat-o la fugă, să-mi satisfac curiozitatea.

Și cine altcineva putea să fie decât vărul meu, Serioja – despre care am mai pomenit pe parcursul scrierilor mele –, și băiatul pe care vreau să vi-l prezint, Marin?

Dintr-o privire, mi-am dat seama că acesta era mai bine clădit decât Serioja. Dintru început m-am gândit că, dacă văru-meu va avea nevoie de ajutor, neapărat voi fi alături de el, dar mi-am alungat imediat acest gând când am văzut că de fapt victima era Marin, căruia îi sângerau degetele de la mâna dreaptă.

— Idiotule! striga Marin, încercând să-și susțină mâna vătămată.

Serioja se cam pierduse puțin cu firea. Nu era prea curajos de felul său, în pofida gurii sale mari, și se vedea acum singur. Însă, când dădu cu ochii de mine, imediat se simți în largul său și ridică mâna să-l lovească pe Marin, știind sigur că eu îi voi fi alături dacă se vor încăiera.

— Cum ai spus? Ai îndrăznit să mă faci idiot? strigă Serioja la rândul său, asemenea unui cocoș după fuga vulpii din coteț la alarma stăpânului, voind cumva și să își argumenteze gestul de adineauri.

— Da! Ești un idiot! ridică și Marin pumnul, contracarându-l pe Serioja.

Erau pe punctul de a se încăiera…

Serioja prinsese avânt:

— Tu să nu îndrăznești să te dai la mine, ai auzit? se înfoie la Marin, de ajunseseră piept în piept.

Marin rămase surprins de atitudinea lui Serioja; conștientiza că ceva anume îi dăduse acest surplus de curaj și se uită rapid în jurul său să descopere motivul.

Dând cu ochii de mine, înțelese imediat. Eram cunoscut în școală ca un bătăuș. Unde mai pui că Marin, deși mai atletic decât noi, era cu un an mai mic. Or, mai ales la vârsta copilăriei, acest amănunt este foarte important. Chiar și o zi diferență contează atunci când te afli într-un grup de copii, autoritatea parvenind în mod automat celor mai mari. Cei mici erau obligați să cedeze, chiar de aveau sau nu dreptate. Și nu am întâlnit acest criteriu doar în comuna noastră, ci m-am confruntat cu el chiar și atunci când am plecat la liceu, „chinul” sfârșindu-se abia când am terminat armata.

Mult am avut de îndurat de la colegii mai mari, însă acest lucru m-a călit. M-a ajutat să învăț să supraviețuiesc și, mai mult decât atât, să devin un lider. Pentru că absolut orice ni se întâmplă în această lume are parte de justiție și recompensă. Avem parte de ele mereu, doar că simțim cu adevărat acest lucru odată cu trecerea timpului. Experiența de viață însușită face ca vârsta să nu devină un impediment, ci un criteriu al autorității în fața celorlalți. La început te impui prin tinerețe, prin frumusețea acesteia, puterea aflată în continuă ascensiune. Umilințele copilăriei sunt uitate, deci la momentul potrivit avem parte de compensații pe măsură.

Acest lucru era valabil și în cazul lui Marin. Fiind mai mic decât noi a trebuit să tacă. Unde mai pui și că avea de-a face cu doi verișori! În comună toți ne cunoșteam rudele, familiile… Știa fiecare de ce suport se poate bucura în orice situație. Înainte de toate, însă, Marin mă cunoștea pe mine. Știa de ce sunt în stare, după faptele mele, de aceea, înainte să intervin, îmi arătă mâna însângerată, grăbindu-se să-mi aducă la cunoștință că nu era vinovat:

— Eu, eu…

Dăduse în bâlbâială.

— Taci, milogule! se repezi la el Serioja, gata să-l lovească.

— De ce să tac? Am dreptate! Uită-te aici! își flutura mâna prin fața mea Marin.

Habar nu am ce s-a întâmplat atunci în sufletul meu. Marin mi-a devenit simpatic într-o singură clipă. M-a impresionat curajul său de a lupta pentru dreptate!

— Pentru că ești mai mic decât mine, mucosule, trebuie să taci așa cum am tăcut și eu la vremea mea în fața altora! Și încă o fac înaintea celor mai mari decât mine, își continua dialogul Serioja. Nu e vina mea că nu știi să îți ții degetele acasă, în momentele critice! căută să-l umilească pe Marin în fața tuturor.

Aveam să înțeleg mai târziu că avusese loc o mică încăierare. Era o înmormântare și, biserica fiind vecină cu școala, băieții se buluciseră să strângă monedele aruncate la fântâna din fața porții școlii, conform ritualului. Cimitirul era plasat între grădiniță și școală. Nu știu la ce s-or fi gândit cei care făcuseră această nefericită asociere. Pentru copii, atmosfera înmormântărilor era greu de perceput. Măcar un gard de piatră să fi fost, să le despartă, dar…

Cum era pauză, copii mulți erau prin preajmă la trecerea convoiului mortuar, iar odată bănuții aruncați la fântâna din fața școlii, ei au reacționat. Și probabil că, în hărmălaia creată, Marin se accidentase, mai mult sau mai puțin întâmplător! Adevărul era că Serioja îl călcase pe Marin pe mână, când se aruncaseră să culeagă de pe jos monedele. Probabil chiar se luptaseră de la vreo una. Cum Marin era mai mic, Serioja se aștepta ca acesta să cedeze în favoarea lui, însă acest lucru se pare că nu se întâmplase și de aici se iscase acel conflict.

Niciunul nu se lăsa: Marin pentru că avea dreptate (fie moneda era a lui, fie fusese rănit și nu îi ceruse nimeni scuze), iar Serioja pentru că era mai mare și nu suporta să îndure umilința în fața tuturor.

Apărusem însă eu, din afară; Marin mi se adresase ca parte vătămată cerând imperios să-l ascult. Striga și se văieta în gura mare, iar Serioja, cu spiritul de Michiduță ce-l caracterizase dintotdeauna, a purces atunci la un gest pe cât de neplăcut, pe atât de neașteptat: l-a scuipat pe Marin drept în față, să-i închidă gura, să nu mai enumere nemulțumiri!

Doamne, ce râsete au izbucnit de pe margine! Marin nu a mai suportat: reacția lui a fost cu totul necontrolată. După ce l-a scuipat la rândul său pe Serioja, l-a și lovit cu pumnul, drept în gură, ca un supliment.

Buza lui Serioja începu să sângereze. Acesta tresări, fiind luat prin surprindere; emoțiile lui m-au făcut pe mine să râd de această dată: dacă aș fi fost în locul lui Marin, la fel aș fi procedat, chiar dacă vârsta mi-ar fi interzis… I-am admirat curajul.

Însă vărul meu nu avea de unde să știe ce gândeam, astfel că mă privi într-un fel anume care mă făcu să amuțesc pe dată și, încruntându-mă, am pornit spre Marin, gata să-l răzbun pe Serioja, intrându-i în voie acestuia. Însă nici Marin nu era un oarecine, iar mai târziu, când am devenit prieteni, aveam să mă conving de acest lucru. A strigat instantaneu, în gura mare:

— Băieți! Stați așa!

Și întinse mâinile în față, să ne oprească.

M-am oprit brusc, chiar la doi pași de el, surprins de strigătul ascuțit. M-am uitat în jur, cu teama că ne-ar fi putut vedea vreun învățător. Oricum cei care ar fi fost pedepsiți eram noi, cei mai mari…

Nu am văzut însă nimic, doar copii și mai mulți care se adunau în valuri în spatele nostru. Marin nu voise decât să ne distragă atenția, iar el să fugă în școală! Însă doi băieți, de vârsta noastră, au fost pe fază și l-au prins.

— Aha, deci din ăștia îmi ești? m-am pornit din nou spre Marin, mulțumindu-le din priviri băieților care interveniseră.

A înțeles că nu ne poate face față și totul i se trăgea de la vârsta pe care o avea, deși dreptatea era de partea lui. Totuși nu voia să stea cu mâinile în sân, ci era gata să mă înfrunte, să îmi vorbească! Dar probabil văzuse ceva în spatele meu, pentru că se îngălbeni instantaneu și începu să strige:

— Nu! Nu! Nu! Asta nu! repeta speriat. Nu-i cinstit, băieți! Ajutor!

Începu să se zbată în mâinile celor doi băieți, ca un iepuraș prins în capcană. Nu aveam idee ce îl speriase atât de tare și am privit peste umăr: l-am descoperit pe Serioja, care se apropia ținând în mână un leaț desprins din gard. Venea furios, cu bățul ridicat, fluturându-l prin aer. Nu îl recunoșteam, atât era de încruntat. Fața i se schimonosise! Parcă tocmai descoperise un lup în curtea școlii, nicidecum un coleg, care mai și era cu un an mai mic, pe deasupra.

Era firesc să se sperie Marin. Se gândea că Serioja îl va lovi cu leațul în cap, iar el era incapabil să se apere, mâinile fiindu-i prinse! Nu am mai stat pe gânduri, ci am sărit repede în fața vărului meu, să-l opresc.

— Ce ai, frate? Liniștește-te! i-am spus printre dinți, căutând să-i iau bățul din mână. Lasă că nu va rămâne nepedepsit, însă nici chiar așa!

Serioja nu părea să mă mai audă.

— Dă-mi-l! îmi cerea bățul pe care reușisem să i-l smulg.

Marin, sărmanul, se tot zbătea în mâinile celor doi.

— Dați-mi drumul, că mă omoară! striga Marin ca din gură de șarpe, arătând spre Serioja.

— Ne, ne… Nici să nu te gândești! șuierau cei doi, care-l țineau bine.

— Băieți, vă dau toate monedele pe care le-am adunat mai devreme! Toate! Numai lăsați-mă în pace! încercă Marin să negocieze cu ei.

— Ce faci? Ce monede? bombăni Serioja mai mult ca pentru sine, privind spre gardul de unde voia să smulgă un alt leaț, pentru că nu-l putuse recupera pe cel pe care i-l luasem.

— Băieți, băieți… le spunea Marin, încercând cu disperare să scape de cei doi și să găsească alte modalități să le distragă atenția. Dacă mă protejați de acest nebun – arătă spre Serioja –, vă povestesc despre Baba Mărioara, vecina noastră. Jur că vă povestesc… chiar dacă am promis caprei mele, fie-i țărâna ușoară, că și ea a luat parte la acea zi deocheată, că nu voi spune nimic nimănui.

Toți l-au privit curioși pe Marin. Se pare că spusele sale avuseseră efect.

— Vă povestesc… secretul… interveni Marin, profitând de curiozitatea pe care o stârnise în noi.

Băieții s-au privit cu toții și au înțeles că aflarea unei asemenea taine ar merita la schimb protecția lui Marin! Într-adevăr, circula prin comună un zvon legat de o ființă despre care se știau multe, dar care deținea un mare și îngrozitor secret, așa încât propunerea lui Marin de a ne dezvălui taina ne lăsă pe toți cu gura căscată. Era o provocare de netăgăduit, indiferent de vârstă.

Ajungând aici poate ar fi bine să fac o paranteză pentru a vă dezvălui câteva dintre tainele comunei noastre. Unii săteni poate mă vor contrazice, afirmând că nu e vorba decât de niște prejudecăți sau chiar niște bârfe care să „bântuie” peste timp comuna noastră, ca o sursă importantă de energie, transmisă din generație în generație. Însă cu siguranță vor fi și dintre cei care îmi vor confirma spusele.

Și apoi, indiferent de ecouri, este indiscutabil faptul că identitatea unui neam, a unei comunități este dată inclusiv de tradițiile specifice. Acestea constituie o parte a energiei din care își extrag seva indivizii acelei națiuni, așa cum ne folosim cu toții de energia razelor soarelui. E o energie de bază care ne ajută să parcurgem fiecare clipă a vieții noastre. Pur și simplu ne ia de mână și ne ajută să facem fiecare pas. Alături de aceasta, indispensabile ne mai sunt modestia și înțelepciunea. Sunt resurse care au fost batjocorite de-a lungul timpului de mândrie, de orgolii… și s-au refugiat, sărăcuțele, în pădurile vecine ale comunei noastre, ajungând să se bucure de ele specii aflate pe cale de dispariție. Habar nu avem ce arme puternice se ascund sub înfățișările blânde ale înțelepciunii, respectiv modestiei… Cât de apărați am fi acceptându-le ca scuturi, de bunăvoie! Însă straiele mândriei, călăuzită de cele mai multe ori de prostie, de exemplu, sunt mult mai strălucitoare și atrăgătoare, ușor de ales, pe lângă cele simple ale înțelepciunii și modestiei…

Dar teoriile acestea erau departe atunci de fiecare dintre noi, cei prezenți la înfruntarea dintre Marin și Serioja. După schimbul de priviri care a avut loc între băieți, aceștia și-au îndreptat atenția spre Serioja, pe care nu voiau decât să-l țină deoparte, pentru a afla de la Marin ceea ce le promisese. Dintr-odată li se părea că acesta deține cheia unor nebănuite taine!

În ce mă privește, ascunsesem la spate leațul pe care i-l smulsesem lui Serioja. Lui Marin nu-i scăpă gestul meu, ceea ce păru să-l mai liniștească, deși cu doar câteva clipe înainte privise gardul pe unde și-ar fi dorit să evadeze din situația în care nimerise.

Serioja sesiză faptul că acum se afla în minoritate, de aceea se opri, înghiți de câteva ori în sec, apoi zise:

— Bine, dar să fie pe scurt! Că de nu… căută să-și îngroașe vocea a amenințare, spre a nu cădea de prost în fața celorlalți.

Nu-i scăpase faptul că Marin privise spre gard, semn că dacă i s-ar fi ivit ocazia ar fi șters-o de la fața locului. Dar Serioja nu voia să fie tras pe sfoară sau dus cu vorba până se termina pauza și apoi, când am fi fost chemați la lecții, să scape Marin nepedepsit… Reputația lui Serioja ar fi fost știrbită și nu i-ar fi fost ușor să suporte acest lucru (că tot pomeneam de mândrie și orgolii…). În comuna noastră, indiferent de vârstă, încă mai era înrădăcinată legea talionului – ochi pentru ochi, dinte pentru dinte – moștenită de la ocupanții noștri.

Marin interveni.

— Jur, da! strigă mai ales către cei care-l țineau, dar voind să se asigure că va fi auzit de toți cei prezenți.

— Ce anume? întrebă Serioja, ușor panicat.

— Cum adică ce anume? răspunse Marin, contrariat la rândul său.

— Ce juri? Pe ce anume juri? dori lămuriri Serioja.

— Ah… dădu Marin ochii peste cap. Jur că voi povesti tot ce știu despre Baba Mărioara, vecina noastră, în câteva cuvinte! Vă voi spune un secret pe care nimeni din comuna noastră nu-l mai știe… Voi sunteți norocoși astăzi datorită mie, desigur! Am căzut acum la agonie, că de nu… nu l-ați fi aflat niciodată! căută Marin să fie cât mai spiritual, cum îi era felul, sperând ca astfel să înmoaie inimile celor prezenți.

Serioja s-a înecat auzind una ca asta. Fu atât de impresionat, că îi țâșni sângele din buză. Se șterse cu mâneca și, văzând-o însângerată, îi aruncă lui Marin o privire ca și cum i-ar fi spus: „Asta numești tu noroc?”.

Marin simți că pierde teren și interveni, dornic să-l convingă pe Serioja, când văzu că acesta s-a schimbat la față. Se uită iar la bățul din mâna mea. I-am făcut semn vărului meu să fie de acord.

— Bine! zise Serioja. Însă doar dacă e vorba de ceva scurt, să nu te întinzi la povești… Că de vrei să mă păcălești, și nu doar pe mine, ci pe noi toți, ducându-ne cu vorba până se termină pauza, atunci… scrâșni din dinți și se uită iar la leațul din mâna mea.

— Am înțeles, șopti și Marin, răsuflând din plin.

A fost un răsuflu atât de puternic, că tocmai ramurile copacului sub care ne aflam s-au mișcat. Ai fi zis că băiatului i se luase o piatră de pe inimă și o aruncase cât colo, în frunzișul copacului!

Doar că fusese o coincidență, oful de ușurare al lui Marin suprapunându-se unei pale de vânt rătăcitor care se vedea că vizitase mormintele din cimitir.

Oricum, indiferent ce fusese, am rămas surprinși de toată întâmplarea, fiecare detaliu despre care v-am povestit nefăcând altceva decât să contribuie la întipărirea în memorie a acelor momente.

Atenția de la freamătul coroanei copacului ne-a fost distrasă însă de debitul verbal al lui Marin.

— Da! Da, băieți! ne zise iar, mult mai convingător, făcându-se auzit și de alți elevi ce treceau în permanență pe lângă noi și determinându-i să întărească rândurile martorilor. Tot ce vă voi povesti s-a petrecut într-o zi de la începutul postului.

Se făcu imediat liniște; chiar și foșnetul frunzelor încetă! Marin se simți stingher; înghiți în sec și repetă, ochii jucându-i în cap ca două mărgeluțe.

— Da, da… cum vă spun… în timpul postului! continuă fără coerență, însă mulțumit că reușise să ne capteze atenția și că publicul său sporea continuu. Ca de obicei, mama m-a trimis – zise mai departe, simțindu-se urmărit de mulți gură-cască –, înainte să plece soarele de pe cer, să aduc capra de la păscut. Și vă spun încă un secret, de data asta al familiei noastre: locul preferat al caprei mele era pe malul iazului, acolo unde se spune că au poposit pe pământ, cu mult timp în urmă, două fulgere îndrăgostite! Ei bine, în acel loc, doi îndrăgostiți care erau întâmplător de față au plantat două sălcii, care ulterior s-au înmulțit cu repeziciune, deoarece fiecare om care ajungea acolo planta o nouă mlădiță! Și umblă vorba că în acel loc dragostea celor două fulgere are puteri miraculoase, făcând minuni de tot felul!

— Ce fel de minuni? interveni un băiat.

— Pentru cei care au probleme în dragoste e suficient să ajungă acolo și în mod minunat se fac bine! Bineînțeles că acest lucru nu mai poate fi uitat, exact ca un izvor vindecător din care ai ajuns să te înfrupți, despre care însă nu pot fi oferite explicații logice.

Toți s-au privit încercând parcă să caute prin memorie detalii cu privire la sălciile de la malul iazului. Erau și dintre cei care știau legenda celor două fulgere venite pe planeta noastră, alegând să locuiască în scoarța pământului. Iar când pământul se cutremură, se spune că se mai naște un fulger în adâncuri.

— Și ce secret al familiei tale mai e și acesta, pentru că de el știm cu toții? concluzionă Serioja.

— Secretul este că părinții mei s-au întâlnit și ei sub ramurile bogate ale acestor sălcii vindecătoare… Și la prima lor întâlnire au găsit acolo un ieduț! Chiar la tulpina uneia dintre sălcii! Dormea micuțul; se pierduse de turmă. Înduioșați, părinții mei l-au luat acasă. L-au crescut cu grijă și s-au hotărât să-l ducă la păscut sub acele sălcii care aveau o semnificație cu totul aparte pentru părinți. Poate pentru ca de fiecare dată să-și amintească clipele plăcute ale primei întâlniri și, de ce nu, să-și reîmprospăteze dorul.

Băieții avură din nou un schimb fugar de priviri; de data asta nu aveau ce să mai comenteze.

— Și vă mai dezvălui încă un secret de familie. Adică al familiei mele! zise repede Marin, văzând că are succes pe această linie.

— Ce secret mai ai? s-au auzit câteva voci.

— Se spune că acolo, sub sălcii, la iaz, crește cea mai dulce iarbă de pe ținuturile noastre! răspunse Marin zâmbind. Am și gustat să mă conving dacă zvonurile sunt adevărate, continuă cu veselie.

— Și? s-au mirat băieții.

— Eh, de unde! șopti Marin, cam dezamăgit. E și acolo iarbă ca oriunde, deci nu înțelegeam de ce trebuia să merg atât de departe cu căprița mea! Doar ca să am de unde veni?

— Poate trebuie să fii bolnav de microbul dragostei! chicoti o fetiță din spate care, deși nu se alipise grupului prea tare, trăgea cu urechea la tot ce se vorbea.

— Ce vrei să spui? întrebă un băiat.

— Când ești îndrăgostit, oricum totul ți se pare dulce! Hi! Hi! Hi! nu se lăsă fetița.

— Băieți, interveni Serioja, lăsați-o pe pistruiată, că oricum îi stă gândul numai la dragoste… El – arătă spre Marin – trage de timp!

— Taci, frate! l-au pus câțiva la punct pe Serioja, adunându-se în jurul lui Marin ca albinele în stup.

Serioja voi să se revolte, dar eu m-am apropiat iute apucându-l de mână. L-am tras forțat către mine și i-am șoptit printre dinți, la ureche:

— Lasă-l în pace să povestească! Dacă nu reușește să termine în timpul pauzei, îl vom pieptăna după lecții! Nu are cum să scape după ce ți-a făcut! încercam să-mi îmbunez vărul.

Marin începuse deja să vorbească și, curios, m-am apropiat de dânsul.

— Ajuns pe malul iazului, m-am oprit puțin și am privit în zare, apusul oferind un peisaj impresionant. Nu mică mi-a fost mirarea să observ pe oglinda apei… niște urme!

— Niște urme? Pe oglinda apei? zise repede băiatul care îl ținea pe Marin de mâna dreaptă, băgându-se în sufletul lui.

— Da! Ai auzit bine! Urme pe apă! răspunse dându-se puțin în spate, incomodat de gestul insistent al băiatului.

— Poate că nu era decât spatele ascuțit al peștilor? Că e plin iazul de ei… Se văd așa, ca niște creste, ieșind puțin din apă, atunci când e călduță… se băgă Serioja în vorbă, tot mai dornic să-l contrazică pe Marin.

Toți și-au întors privirile spre el, ceea ce-i dădu curaj și continuă:

— Da, ce vă uitați? li se adresă Serioja, umflându-și pieptul. Doar a pomenit de o zi de vară călduroasă! făcu referire la Marin. Și în asemenea zile și peștii vor să mai iasă din apă, să inspire…

— Ba nu era spatele niciunui pește! interveni Marin cu fermitate.

Toate capetele s-au întors către el, ca la comandă!

— Pe ce te bazezi când mă contrazici? nu se lăsă Serioja, băgându-se în fața lui Marin.

— Peștii se mișcă, dând naștere unor valuri mici în urma lor! răspunse acesta fără să clipească.

— Vezi? Aceste valuri cum se numesc, deșteptule, nu urme? zise mândru de sine Serioja.

— Da, ai dreptate, dar nu de asemenea urme vorbeam eu… îl înfruntă Marin în continuare. Spinările peștilor ce ies din apă se văd sub formă de creste ascuțite, pe când eu vorbesc de urme „gravate” pur și simplu în apă! Nu în sus, ci în jos, în adânc!

Rumori se făcură auzite imediat în rândurile copiilor.

— Cum lăsăm noi urmele prin noroi, după ploaie! completă Marin cu detalii, considerând că găsise o comparație foarte potrivită.

Iarăși între copii avură loc schimburi curioase de priviri. Marin nu-i lăsă prea mult să se dezmeticească.

— Și, pe lângă toate – rosti el rar –, credeți-mă, nici mie nu-mi venea să cred, exact cum vi se întâmplă vouă acum. Deci, pe lângă toate – își reluă ideea, spre a spori misterul –, urmele nu erau obișnuite, ci din foc! Cel puțin așa păreau!

— Foc? au mormăit băieții în cor, întorcându-se spre Serioja, de la care așteptau o replică pe măsură.

— Da, de foc! încercă Marin să le păstreze atenția îndreptată spre el. Erau urme de culoare roșie, asta vreau să spun!

— Eh… asta e deja prea… se sumeți Serioja, mai ales când simți că are o oarecare susținere din partea auditoriului.

Dar se înșela: băieții au mormăit spre dânsul să tacă.

— Cum să tac, fraților, când ni se aruncă asemenea gogomănii și puștiul acesta se și așteaptă să le înghițim pe nemestecate? E o prostie!

— Ce argumente aduci când mă acuzi astfel? nu se lăsă Marin intimidat, mai ales că acum se simțea el cel protejat de martori.

— Pentru simplul fapt că vorbim de… apă? o făcu Serioja pe spiritualul. Urme de foc gravate în apă? Tu auzi ce spui? E absurd!

— Dar poate că ai visat? își dădu cu părerea băiatul care îl ținea pe Marin de mâna stângă, aplecându-se asupra lui.

Marin avu intenția de a-și face semnul crucii pentru a fi credibil, dar cel care-l ținea de mâna dreaptă nu-i dădu voie. Probabil crezuse că vrea să fugă!

— Jur! spuse atunci Marin și, dintr-o reacție complet nejustificată, îl scuipă printr-un strănut pe cel ce se aplecase asupra sa, ca să-l lase în pace.

Însă nu i-a ieșit; acela s-a aplecat, și-a șters fața de umărul lui Marin, dar nici nu i-a dat drumul.

— Nu dormeam, deci nu visam! spuse Marin cu obidă.

— Zău? îl ironiză Serioja.

— Și… a mai văzut cineva urmele respective în ziua aceea? se băgă în discuție un alt băiat.

— Nu! răspunse scurt Marin, sfredelindu-i cu privirea pe cei care-l țineau de mână.

— Băieți, acest fraier nu face decât să ne pună pe urechi macaroane meșterite de capra lui! Da, de capra lui încornorată! le zise tuturor Serioja. Nu vrea decât să ne ducă cu vorba până va suna clopoțelul de intrare! Voi, ca voi, dar eu? Să rămân pătimit? făcu referire la faptul că fusese lovit cu pumnul.

Privirile s-au întors către Marin, așteptând ca acesta să confirme sau să infirme acuzația. Însă el nu reacționă imediat, ci mai degrabă dădu în bâlbâială. Se pierduse cu firea.

Serioja profită și continuă:

— Normal că am dreptate! Cum se poate să fii singur la iaz într-o zi de vară când toți vor să se răcorească, după o zi de muncă sub batjocura razelor fierbinți ale soarelui? Știam eu că minte…

— Bine… mormăi Marin, făcându-l pe Serioja să tresară pentru că nu știa ce va spune. Poate că mai era cineva pe acolo și a văzut, doar iazul e întins cât vezi cu ochii! Dar eu nu am descoperit pe nimeni, deși tabloul acela unic m-a făcut să caut în jurul meu și alți martori! Tare aș fi vrut să nu fiu singurul care vedea o asemenea minunăție. Dar… de ce mă chinui eu oare să vă conving? Dacă nu mă credeți, nici nu vă mai povestesc! E clar că nu a mai văzut nimeni, doar nu s-a mai vorbit despre asta. Însă capra mea merită mai multă onestitate decât voi…

— Ce vrei să spui? se auzi întrebarea unui gură-cască din spate.

— I-am promis eu că vom păstra acea amintire numai pentru noi! răspunse Marin în colțul gurii, privind în pământ.

— Mai dă dovadă și de egoism pe deasupra puștiul ăsta! se trezi unul din spate să comenteze. Numai la el se gândește!

— Ba nu! Ba nu! se auziră voci din mulțime. Te rugăm să povestești mai departe! Marine, nu te uita la ei! Nu-l asculta pe Serioja, povestește! îl încurajau care mai de care.

Marin prinse curaj:

— Vă dați seama ce se petrecu în sufletul meu la vederea acelor urme nepământene…

— Nepământene… mormăi Serioja.

— Da, așa erau! Nepământene! povesti Marin mai departe, în timp ce în ochi i se născură pe dată scânteieri ciudate. Nu-mi venea să cred! Nu-mi puteam imagina cine le făcuse! Căutam cu înverșunare în jurul meu, doar-doar voi descoperi „făptașul”! Când colo, ochii mi-au căzut pe un nor… uite-atâta de mare! zise cu voce gravă, încercând să-și deschidă brațele spre a-și demonstra spusele.

Dar cei doi îl țineau bine, astfel că gestul i-a fost imposibil.

— Norul se afla chiar deasupra iazului, zise mai departe înciudat, aruncând priviri pline de ură spre cei doi care-l flancau cu brutalitate. Era tot ca de foc, de aceeași culoare cu urmele… Mi se oprise respirația! șopti Marin, uitându-se la cei care-l ascultau. Chiar îmi amintesc că m-am gândit că satul nostru are parte de o „vizită” neobișnuită! A unor creaturi din univers!

— Nouri roșii? rosti Serioja cu voce tare.

Toți băieții îl priviră încruntați, făcându-l să tacă.

— Da, nouri roșii! răspunse Marin sigur pe el. Exact cum erau și urmele de pe apă! Sau dacă vrei… roșu ca sângele de pe buzele tale…

Serioja se fâstâci; se șterse iute, ușor contrariat. Își privi dosul mâinii: era însângerat. Se simțea luat peste picior și nu-i convenea deloc.

— Băieți, voi nu vedeți că-și râde de noi? ridică vocea Serioja, făcând un pas amenințător către Marin, încercând să-l compromită.

Dar eu l-am prins din nou de mână, oprindu-l.

— Stați așa, fraților! se auzi un băiat din spatele meu.

Am tresărit auzindu-l și am scăpat din mână leațul pe care i-l luasem mai devreme lui Serioja. Acesta profită de ocazie și se aplecă rapid să-l ridice.

Cu o viteză de care nici eu nu mă știam în stare, am reacționat imediat, călcându-l pe mână.

— Au! a strigat Serioja, ridicându-se și privindu-și degetele zdrobite.

— Vezi cum e? Vezi? sări atunci Marin, pentru că și el avea degetele vătămate.

— Lasă-l! i-am șoptit lui Serioja și, tacticos, am ridicat bățul de jos, fără să-mi dezlipesc privirea de la dânsul.

Apoi m-am întors către băiatul din spate. Acesta își drese vocea și zise:

— Tu nu vorbești, Marine, de…

Se încruntă, căutându-și cu disperare cuvintele, privind soarele.

— Da, cu siguranță tu vorbești de apusul soarelui! își continuă ideea câteva clipe mai târziu. Doar acesta, când se îndreaptă spre zenit, se reflectă nostalgic în oglinzile apelor pământului, împrumutându-le din culoarea lui și făcându-le ca de foc.

— Ba da! Ba da! Așa este! confirmă Marin bucuros spusele aceluia. Tocmai că de apusul soarelui vorbesc!

— Ce ticălos! mormăi printre dinți Serioja, atrăgând atenția tuturor.

Toți s-au privit neștiind cui se adresează acesta.

— Tu, tu! De tine vorbesc! arătă spre Marin. Voi nu vedeți că nu face decât să ne… prostească? adăugă Serioja, ștergându-și din nou buza cu dosul palmei și privind nemulțumit.

— De ce spui asta? interveni un băiat.

— Adică ce… Nu puteai să spui de la început că e vorba de apusul soarelui? Ne duci cu vorba, făcând-o pe interesantul, că ai văzut urme de foc pe apă… continuă Serioja cu ironie în glas.

— Știi ceva? se oțărî Marin. Eu povestesc exact ce am văzut și ce am trăit! Nu vă insult deloc: uitați un amănunt deosebit de important! Că am văzut urme gravate pe apă, precum sunt urmele lăsate în noroi! Soarele nu a făcut decât să mă ajute să văd acest detaliu.

Curiozitatea creștea; nimeni nu avu curaj să intervină.

— Bun… Și care-i legătura urmelor nepământene, lăsate pe oglinda apei iazului, cu Baba Mărioara și marele ei secret? zise cineva la un moment dat.

— Ăăă… mormăi Serioja pentru ca imediat să râdă viclean.

Toți erau curioși, așa că își pironiră privirile asupra lui. Stingher, Serioja se foi nițel, apoi își șterse gura cu mâneca, se uită la gardul din apropiere…

Degeaba, băieții nu-l slăbeau din priviri, așa că se văzu nevoit să continue:

— Doar nu vei lua vorba de sufletul mortului care a fost dus mai înainte… zise Serioja în cele din urmă, strângându-și pumnul în mod instinctiv.

— O legătură directă… spuse atunci Marin.

— Directă? s-au întors cu toții spre el. Cu cine?

— Cu Baba Mărioara! răspunse Marin, sigur pe sine. O legătură directă, la fel ca o insultă care te țintește drept în creier dacă îți e destinată!

— Lasă metaforele… Unde duceau? îl întrerupse un băiat.

— Despre ce vorbim? se încruntă ușor Marin.

— Despre urme, cine altcineva?! se revoltă băiatul. Că soarele știm unde pleacă… o făcu pe grozavul.

— Aaa! râse Marin în colțul gurii, sigur pe sine. Urmele misterioase traversau iazul, îndreptându-se spre locul unde era priponită capra mea!

Copiii și-au aruncat priviri fugare, ceea ce-l făcu pe Marin să povestească cu și mai mult patos.

— Văzând că soarele mai avea puțin și dispărea după deal – rosti Marin și apoi trase aer în piept, pentru ca toți să ne îndreptăm din nou atenția asupra lui –, am pornit în fugă să-mi iau capra, să nu mă prindă noaptea pe drum. Eram copleșit de tot ce descoperisem. Nu-mi puteam desprinde însă privirea de la acele urme care începeau să-și piardă culoarea. Am urmărit soarele, crezând că el era motivul, însă astrul era încă sus!

„Ce să mai fie și asta?”, m-am întrebat surprins. Urmele erau tot acolo, își pierdeau doar din intensitatea culorii, după cum îi dădeam seama.

— Și care era pricina? întrebară băieții în cor, captivați de cursul poveștii.

— Hm… pricina era… era… se bâlbâi Marin, spre nemulțumirea acelora.

În timp ce vorbea își tot muta privirea de la unul la altul și abia se abținea să nu pufnească în râs, descoperindu-le emoțiile care le urâțeau chipurile.

— Erau aburi care părăseau oglinda apei, zise Marin în cele din urmă.

— Aburi? s-a auzit un cor de voci luate prin surprindere.

— Da, aburi… Ce, nu știți cum arată? zise Marin, vădit sarcastic.

— Ei! Cum să nu știm? au protestat câțiva, cumva jigniți.

— Și atunci de ce mă întrebați? o făcea Marin pe grozavul.

— Bine, bine… Ajunge! am intervenit eu în discuția lor. Spune ce ai de spus, lasă fandoseala… am căutat să-l pun la punct pe Marin.

Acesta se dezumflă; mă privi și ochii îi căzură pe leațul din mâna mea. Înghiți în sec și continuă pe un ton domolit:

— Cum nu găseam pricina misterelor de tot felul, am mărit viteza spre malul celălalt al iazului. Nu voiam să scap nici soarele și apoi mi s-a părut că aburii începeau să se strângă într-un val, ca și cum cineva trecuse pe alături, comprimându-l! Și înainta spre mal! Ca să vă fie și mai clar – se uită la noi, pe rând –, era exact ca și cum ar fi trecut prin fața mea o mireasă cu o rochie având trena lungă, ce, atingând suprafața apei, dezvelea urmele, redându-le culoarea naturală. „Doamne, ce-i asta?!”, nu conteneam să mă minunez. „Vânt pare să nu fie! Cine provoacă totul? Cine?”

— Și cine le provoca? nu se abținu un băiat din grup.

— Ascultă-mă! îl repezi ușor Marin.

Acela tăcu, dându-se un pas înapoi, după ce se uită stânjenit la cei din jur.

— Alergam să ajung cât mai aproape de malul celălalt, continuă Marin. Încercam să nu clipesc, să văd totul! Aburii continuau să se miște, automodelându-se parcă. Au luat curând forma unui om, care acum se învelea de jur-împrejur ca într-o pelerină de aburi! Dar atât de clar era totul, că puteai să juri că într-adevăr un om își croise veșminte din nourul acela, făcând acum paradă cu ele… Și se deplasa delicat, ca și cum plutea, fiind gata să părăsească oglinda apei.

Cum nu mai puteam de curiozitate și alergam bezmetic fără să fiu atent pe unde calc, m-am împiedicat.

— De ce? veni o întrebare, total nepotrivită.

— De un bolovan, de ce altceva? se cam răsti Marin, voind să le arate și cât era de mare, dar băieții nu i-au eliberat mâinile, astfel încât Marin oftă învins.

— Cât un cap de oaie! mai spuse el bosumflat și se uită la cei care-l țineau.

— Ce este? îl întrebară aceștia în cor.

— Ca și capetele voastre! le zise, abținându-se să îi compare în față cu niște oițe pentru comportamentul de care dădeau dovadă.

— Ce? s-au încruntat instantaneu.

— Stați așa! Vorbesc de mărimea bolovanului, nu de altceva!

Și continuă să povestească:

— A fost pe neașteptate și am icnit de durere când am căzut. Sunetul meu s-a transformat într-un ecou care porni în „pelerinaj” și se duse chiar spre creatura aceea fantomatică! Parcă instinctul îl folosise ca pe o săgeată.

— Ce instinct? șopti un băiat.

— Al meu! Și ecoul se îndrepta țintă spre acea arătare!

Băieții s-au privit nedumeriți, dar Marin nu-i băgă în seamă:

— Cum-necum, creatura din aburi se opri când ecoul meu o „atinse” pe spate. Cum stăteam pe burtă, pe mal, mi-am dus mâna la gură, surprins de puterea ecoului meu. Creatura se întoarse către mine, așa nedefinită cum era la chip. Am simțit că mi se oprește respirația.

— Ce era, frate? întrebă răgușit Serioja.

Se vede că și pe el îl răzbise curiozitatea.

— Băieți – continuă Marin pe un ton tot mai afectat, menit să îi țină în priză pe ascultători –, în clipa în care s-a întors, i-am văzut ochii conturați: injectați, roșii ca focul, exact ca urmele de pe apă! Nu vă mint, puteți să râdeți, dar a fost cât pe ce să mă scap pe mine… chiar dacă era pe timpul zilei. Însă după cum se uita, dezorientată, mi-am dat seama că arătarea nu mă văzuse. Eram pe burtă!

— Și? interveniră băieții.

— S-a întors să-și vadă de drum și curând a pășit pe mal. Imediat, toate urmele sale „săpate” în apă au dispărut una câte una. Iar nourul de pe cer își pierdu culoarea roșie.

Marin tăcu; băieții avură un schimb de priviri între ei, privind cerul. Nu știau ce să creadă. Nu voiau să spună nimic, de teamă să nu fie considerați naivi.

— De ce, soarele plecase deja? își făcu totuși curaj să spargă tăcerea băiatul din dreapta lui Marin, străduindu-se să pună vreo întrebare cât mai neutră, care să nu-l facă ridicol.

— Da!

Iar se lăsă liniște, iar băieții se priviră între ei.

— Și? șopti unul, la un moment dat.

— Aburii care mai rămăseseră pe suprafața apei se retraseră în mod ciudat de organizat, după creatura aceea fantomatică, exact ca și cum aceasta ar fi purtat o trenă lungă-lungă, formată din aburi. Se îndreptară spre sălcii, în dosul cărora dispărură imediat.

Acum că nu mai era nimic, parcă teama mă încolți și mai tare. Adineauri măcar o vedeam, dar acum? Putea apărea de oriunde și să mă ia prin surprindere! Dacă mă văzuse? Nu-mi mai ardea nici de capră, nici de nimic…

Am stat puțin la pândă și, cum nu se întâmpla nimic, m-am ridicat iute, mi-am scuturat hainele netezindu-mi coatele ușor zdrelite din cauza căzăturii și am pornit spre casă, zicându-mi:

— Poate să îmi facă mama ce vrea că nu îi duc capra… Însă într-acolo, la sălcii, pe unde a dispărut fantoma… mai ales că soarele s-a dus… nu am de gând să mă întorc…

Încercam să îmi caut justificări; colac peste pupăză, mi se păru că se întunecă mai curând ca de obicei și am mărit viteza. Nu am făcut însă nici trei pași, că am auzit în urma mea behăitul caprei!

Parcă ar fi simțit că am de gând s-o las acolo, peste noapte, cu acea dihanie!

Mi se făcu milă. O crescusem eu, o îngrijisem din prima ei zi de viață, nu m-a lăsat inima s-o abandonez! „Ce-o fi, o fi!”, mi-am zis și cu inima strânsă am făcut cale-ntoarsă.

La început precaut, cu pași mici, apoi încet-încet am mărit viteza, până am ajuns să alerg. Capra încetase să mai zbiere: văzuse probabil că mă întorc la ea sau îmi simțise pașii!

Venind spre locul unde era priponită, am găsit-o apropiindu-și liniștită botul de ceva de culoare roșie…

„Ce să fie? Seamănă cu… Nu! Stai! Urmele erau pe apă adineauri! Ce-o fi descoperit capra mea?”, am rămas uimit.

Precaut, m-am apropiat tiptil, ca să nu sperii capra: era vorba de un mănunchi de petale roșii de trandafir, într-o urmă similară celor de pe apă!

„Imposibil”, mi-am zis și m-am aplecat să iau o petală, să mă conving. Capra le înfuleca cu poftă, de parcă cine știe de când nu mâncase, fără să se simtă stingherită de prezența mea.

Am mirosit petala; am și mușcat din ea! Era o petală proaspătă!

„Trandafir! Dar de unde? De unde petale de trandafir aici?! Stai! Poate că aseară, sub salcie, și-or fi găsit liniștea perechi de îndrăgostiți? Dar nu, că nu-s de aseară… Sunt urme proaspete! Și petalele la fel! Cineva a fost aici recent!”

Bucuroasă că nu o părăsisem, capra mă privi, rumegând calm. S-a apropiat de mine să o mângâi cum făceam de fiecare dată când mergeam după ea.

În timp ce cu mâna dreaptă încercam să îi fac pe plac, mângâind-o pe creștet, priveam petala din palma stângă; capra păru să-mi priceapă nedumerirea. Și atunci încercă să mă ajute, întorcându-și capul într-o anumită direcție, ca și cum mi-ar fi spus: „Privește!”.

M-am conformat și am zărit la orizont o salcie îmbrăcată de jos până la coroană în valul de aburi pe care îl văzusem adineauri sub forma acelei creaturi. Numai crengile erau ieșite în afară! Am simțit fiori din creștet până-n tălpi. Doamne, numai asta nu!

Am luat capra de curmei și am târât-o până la pripon, fără să-mi dezlipesc însă ochii de la salcie. Din când în când, puteam desluși un sunet bizar, ca un oftat adânc, ca un răsuflu puternic ce tocmai se eliberase dintr-un piept ce-l ținuse captiv.

Am smuls încet priponul și, mergând cu spatele, căutam să mă îndepărtez cât mai mult de salcia care mă îngrozise. Când m-am simțit în siguranță, m-am întors și am luat-o la fugă. Însă capra nu putea ține pasul cu mine! Riposta în felul său, până la un moment dat când s-a împiedicat în funie.

Nu aveam însă timp de ea… Ca s-o determin să mă urmeze, am apelat la un șiretlic, strigându-i:

— Lupul!

Mă străduisem să o învăț cum să reacționeze la acest cuvânt încă de când era o ieduță! Și era ascultătoare! Acum se uită speriată în spate; s-a ridicat și se străduia, sărăcuța, să țină pasul cu mine. Am alergat amândoi, în neștire, până în momentul în care am auzit un zgomot; ai fi zis că cineva rupsese o creangă.

M-am oprit brusc; am vrut să văd de unde vine, cine l-a scos! Să știu de cine să mă feresc! Curios, am privit în spate la salcia care-mi stârnise curiozitatea și am descoperit că acel nor de aburi care o învăluise se desprinsese, însă nu oricum, ci cu forță! Din cauza lui se rupsese o creangă și căzuse, de aici și sunetul auzit. Iar acum, „creatura” îmbrăcată în acel nor pornise pe urmele mele.

La un moment dat am simțit că nu mai pot și m-am oprit să-mi trag sufletul. În virtutea inerției, capra mi-o luă înainte! Am rupt-o din nou la fugă, spunându-i:

— Hai, fato! Repede! Dacă nu, ne vom pierde viața!

Ne îndepărtam văzând cu ochii de malul iazului; ne întâlneam pe cale cu tot mai mulți oameni care se uitau la noi ca la niște ciudați. Alergam haotic, fără nicio noimă… Parcă ne fugărea o haită de lupi! Însă chiar nu băgam pe nimeni în seamă. Știam pricina fugii noastre și altceva nu conta.

Abia trăgându-ne sufletele, am ajuns într-un târziu și acasă. Am intrat gâfâind în curte, dar nu mă încumetam nici măcar să privesc înapoi. Îmi era teamă că norul mă urmărise! Îmi mai aruncasem privirea peste umăr, pe drum, și observasem că intrase după mine, în sat. Chiar pe ulicioara noastră!

— Văleu! m-am trezit văitându-mă, trăgând de zor după mine capra, care și ea se tot holba curioasă în urmă, deși cu siguranță nu înțelegea nimic din ce i se întâmplă.

Cuprins de panică, am închis poarta, ca să înștiințez astfel părinții că mă întorsesem. Am izbit-o cu putere și am tras și zăvorul, ca să mă simt în siguranță. Eram gata să fug spre casă când mi-a trecut prin cap să văd ce se petrece cu norul bizar, încotro se îndreaptă! Nu aveam cum să plec așa… Am putut să văd cum capra mea scosese limba afară de-un cot, din cauza goanei la care o supusesem. Trăgea aer cu putere.

Nu puteam avea grija ei; îmi era teamă că norul mă va urmări până în casă! Ce aveam să le spun părinților?

Am făcut stânga-mprejur să mă îndrept spre ușă, însă mi-a ieșit în cale câinele, cum mă întâmpina întotdeauna când mă întorceam acasă.

— Sst! m-am repezit către el și patrupedul s-a oprit nedumerit.

Am luat capra de curmei și m-am apropiat de câine. L-am mângâiat, să se liniștească, apoi m-am retras înapoi la poartă să văd unde este nourul!

O briză răcoroasă ivită din senin mă făcu să mă înfior. „Ce-o mai fi și asta?!” Mi-am privit pielea ca de găină de pe mâni. Dar repede mi-am amintit de nor și am privit printre leațurile porții: l-am descoperit de partea cealaltă! Doamne, am încremenit! Mi-a înghețat sângele în vene! Nu știam ce să fac: să țip, să fug?! Văzându-mi reacția, câinele s-a mișcat, iar lanțul lui a făcut zgomot. M-am repezit la el și l-am prins de cap. Sărmanul, nu înțelegea nimic din atitudinea mea!

— Sst! i-am repetat ca unui om îndemnul de a face liniște.

Capra era lângă mine, uitându-se în sus. Mi-am ridicat și eu privirea, imitând-o, și am descoperit cu groază că acea creatură fantomatică se holba la noi peste poartă! Căuta pe cineva, poate?!

„Doamne, eu sunt ținta! Așa îmi trebuie dacă nu am plecat la timp în casă.”

Am început să mă rog și m-am retras în dosul porții, să nu fiu văzut:

— Doamne, păzește-mă, te rog, de această arătare nepământeană ce mi-a băgat spaima în oase! 

— Aoleu, aici ți-e casa?! am auzit în clipa aceea un țipăt disperat de femeie. Nu! Nu! Nu! Treci acasă! Ziua de păscut s-a terminat, încornorato!

M-am ițit printre leațurile porții din nou să văd cine vorbise și am văzut o vecină aducându-și vaca de la păscut. O cunoșteam; femeia locuia cu două străduțe mai departe. Își certa văcuța că o luase pe alt drum!

— Cine era? Cum o cheamă? au sărit toți cu întrebări.

— Baba Hana, o știți?! răspunse Marin.

— Aha! au mormăit, lăsându-l să continue.

— Brusc, răcoarea ce mă cuprinsese adineauri dispăruse ca prin farmec, cât mă îngrijisem eu de Baba Hana, își reluă Marin povestirea. Era cald iarăși! M-am uitat iute în sus și am constatat că norul dispăruse! Nu cumva intrase în curtea noastră? Am căutat să văd unde plecase, dar am descoperit că deja se întunecase.

Mi-am mijit ochii, încăpățânându-mă să-l caut și atunci l-am zărit! Norul se oprise la poarta babei Mărioara.

— Cum, dacă era întuneric? spuse Serioja.

— Amurgea încetișor, nu era chiar întuneric… îl contrazise Marin. Nu mai conteneam să mă întreb ce Dumnezeu mi se întâmplă! Mă urmărise pe mine acel nor sau venise în sat la cineva anume? Să fi fost o coincidență? Poate nu voia martori care să afle că el vine la Baba Mărioara și de aceea… ocolise puțin? Ca să inducă în eroare pe eventualii curioși? Și eu ajunsesem acolo, la intersectarea unor evenimente, din pură întâmplare?

Odată ce o deslușisem în semiîntunericul ce se lăsa deasupra satului, m-am concentrat să urmăresc cu atenție arătarea învăluită în nourul de ceață. Am sesizat că, odată ținta localizată, respectiv poarta Babei Mărioara, s-a uitat în stânga, s-a uitat în dreapta, probabil să se asigure că nu e urmărită, și a deschis portița. Am rămas uimit!

— De ce? au întrebat ceilalți.

— Fiind nor, credeam că va trece prin poartă! zise Marin.

— Eh… dădură aceia din mână.

— Spre nemulțumirea creaturii bizare, poarta a scâncit, scoțând un scârțâit dureros. Ființa se chirci, de parcă îi înghimpase timpanele acel scârțâit, vizibil deranjată de zgomot, căci era clar că nu voia să fie descoperită.

Am văzut cum a intrat în curte, a închis poarta cu delicatețe, sperând să evite un alt scârțâit, a pus zăvorul, după care s-a îndreptat spre prispa casei.

Nu îmi puteam desprinde privirea de la ceea ce eu numeam un soi de fantomă. Nici nu îndrăzneam să clipesc ca nu cumva să dispară. Cum mă încordam, încurcat tot mai tare de întuneric, afară se făcu brusc lumină! Puteai să juri că răsărise soarele, că zorii își făcuseră apariția! Mi-am înălțat privirea către cer și am descoperit că norul roșcat pe care îl văzusem la iaz se dăduse la o parte și din spatele său își făcuse apariția o mândrețe de lună plină. O lună cât roata carului, nu vă mint! încerca Marin să ne impresioneze. Uite-așa de mare! se strădui să ne și arate, încercând să își deschidă larg brațele, numai că cei doi băieți îl țineau bine.

Marin oftă, privindu-i pe rând, urât, însă fără niciun efect. Bosumflat, spuse mai departe:

— Doamne, ce lună mare… Ai fi jurat că vrea să poposească în comuna noastră și alta nu!

Se auziră câteva chicoteli, băieții se priviră unii pe alții și Serioja, printre hohote, interveni:

— Luna plină voia să poposească pe la noi, zici?

— Da, luna plină… nu se lăsă intimidat Marin. Cea care ne luminează calea noaptea… Și adrenalina… dacă nu știi…

— Ce-i cu adrenalina? întrebă ironic Serioja.

— Ne-o tulbură luna plină! răspunse Marin, ușor iritat.

Au tăcut cu toții.

— Deci… Lună plină, da? insistă Serioja pe un ton sarcastic, punându-și în cap degetele arătătoare de la cele două mâini, ca niște cornițe, ca și cum era evident că Marin îi consideră niște naivi.

— Întocmai! răspunse Marin cu aceeași încăpățânare, contrazicerea celor doi dând un farmec aparte poveștii lui.

— Acum… stai puțin să mă lămuresc și eu… continua Serioja să o facă pe grozavul. Tu vrei să spui că acel personaj-fantomă, îmbrăcat în… cum zici tu… veșminte din nori sau ce erau alea…

În clipa aceea se auzi clopoțelul. Toți am privit spre ușa școlii, tresărind de parcă picase vreun meteorit peste clădire, atât fuseserăm de concentrați.

— Pauza s-a terminat, copii! strigă din prag învățătoarea, oprind clopoțelul.

Ne-am uitat disperați la Marin: nu terminase povestea, dar, văzându-ne chipurile, râdea pe sub mustăți.

— Cine era, frate, personajul fantomatic? traseră câțiva de dânsul.

— Da, spune-ne, cine era? Nu ne poți lăsa așa! s-au îngrămădit și alți băieți în jurul lui.

Marin tăcea, zâmbind sarcastic în colțul gurii, știind că își atinsese scopul.

— Vedeți? strigă atunci Serioja. Am știut că așa va fi! V-am spus doar! Puteam să jur că aici se va ajunge. Ne-a dus de nas acest mucos! Și-a râs de noi, trăgând de timp, înșirându-ne tot felul de baliverne!

— Cum adică? se încruntară cei din primele rânduri, privind pe rând la Serioja, apoi la Marin, așteptând ca acesta să-l contrazică cum făcuse mereu de când se adunaseră în jurul lor.

— Hei, voi, cei de acolo! Băieți, haideți la lecții, repede! ni se adresă învățătoarea în mod special, văzând că și după sunetul clopoțelului tot mai stăteam ciucure în fundul curții. Haideți, la lecții! Se aude?

Nu o băgam în seamă; eram mult prea preocupați de povestea cu care ne provocase Marin și frustrați că nu îi aflăm finalul.

— Hai, măcar spune cine era fantoma! întrebă băiatul care îl ținea pe Marin de mâna dreaptă. Nu ne poți lăsa așa! Nu vom fi buni de nimic la lecții…

— Ce lecții, frate? Toată ziua ne va fi compromisă! interveni un altul.

— Ba toată săptămâna! i se alătură încă unul.

— Toată luna! se hlizi și altul din spate.

— Băieți! îi opri Marin, cu fermitate în glas. Vă spun, deci ascultați-mă!

Imediat se făcu liniște:

— Era ducă-se-pe-pustii în carne și oase… șopti mai apoi.

Nu ni se mai auzea nici respirația.

— Minte! strigă Serioja după câteva clipe. Asta e deja prea gogonată!

Furios nevoie mare, se apropie de mine și pe neprins de veste îmi smulse leațul din mână.

— Nu! strigă Marin în clipa aceea, fiind auzit de doamna învățătoare.

Ne cuprindea panica pe toți. Serioja se ținea tare și nu părea să se dea bătut:

— Demonstrează, idiotule, că era Michiduță! Demonstrează! rosti printre dinți apropiindu-se de Marin, în timp ce flutura amenințător leațul pe care reușise să mi-l smulgă din mână.

Marin se chirci temător; nici măcar nu avea cu ce să-și protejeze capul, de vreme ce mâinile îi erau ținute bine de cei doi băietani. De frică, închise ochii, nerămânându-i altceva decât să aștepte să fie lovit.

— Hei, ai grijă! se auzi atunci unul dintre băieți, avertizându-l pe Serioja. Învățătoarea te poate vedea!

Marin deschise un ochi, încercând să vadă care-i situația. Cum nu se mai întâmpla nimic, începu să turuie:

— Am văzut în lumina lunii celei mari, cât roata carului… am văzut cum făptura respectivă și-a aruncat veșmintele de aburi de pe dânsa, împrăștiindu-le peste tot în ograda babei, și am putut vedea un bărbat care avea…

— Ce mai avea? îl luă Serioja peste picior.

— Avea coadă! Jur că avea coadă! răspunse Marin.

— Coadă? s-a auzit un murmur general.

— Da, da! Coadă! zise Marin, venindu-i parcă inima la loc, când văzu că cei prezenți îl ascultau din nou cu atenție.

— Cum arăta, mai exact, coada lui? dori unul detalii.

— Era exact ca a unui… ca a unui bou! răspunse Marin, puțin încurcat.

— Coadă ca de bou? au murmurat toți din nou.

— Da! Și avea și coarne, și ochii roșii… și corpul tot îi era acoperit cu păr! Nu mai spun și de copite… voi ce ați fi crezut că e, dacă ați fi văzut o asemenea dihanie? se simți Marin puțin mai stăpân pe sine.

Serioja rămăsese cu leațul ridicat în aer, cum se pregătise adineauri să lovească… Toți au amuțit.

— Și… și ce-a făcut dihania? silabisi Serioja.

— S-a apropiat de ușa casei Babei Mărioara… răspundea rar Marin, atent la detalii, dar și la leațul lui Serioja. Apoi și-a șters picioarele de un preș roșu, aflat în fața ușii… Parcă era creat din petale de trandafir, asemenea celor pe care le-am văzut la iaz, din care se înfrupta capra mea!

— Mda… spuse un băiat. Dacă făcea asta înseamnă că gospodăria respectivă îi era familiară!

— De ce? nu înțelese un altul legătura.

— Pentru că și-a șters picioarele de preș! răspunse primul. Înseamnă că avea un anumit respect față de acel loc!

— Minte! păru să-și fi revenit Serioja din surprindere, scuturând din nou leațul amenințător.

— Ba nu! Nu! Trebuie să mă crezi! strigă Marin, cu ochii la bățul din mâna lui Serioja. Am văzut apoi cum și-a desprins coada! adăugă repede.

— Ce-a făcut? au întrebat câțiva, nevenindu-le să creadă ce auziseră.

— Cum să o rupă? s-au cerut din nou explicații din mulțime.

— Uite-așa! zise Marin. A prins-o bine cu mâna și, trăgând cu putere, a desprins-o de corp, apoi a agățat-o într-un cui, deasupra prispei, ce părea să fie destinat special pentru ea!

— Și-a desprins coada, zici? s-au auzit și alte întrebări, din spate.

— Da! Și a pus-o în cui! Ca pe o haină! repetă Marin.

— Și apoi? au insistat băieții, spre disperarea lui Serioja. Ce-a făcut dihania rămasă fără coadă?

— Hei, băieți, ce faceți voi acolo? se auzi din nou învățătoarea.

Serioja s-a speriat auzind-o. Ascunse leațul la spate, sperând să nu fi fost văzut.

— Nimic! se grăbi el să-i răspundă învățătoarei din dosul băieților, crezând probabil că astfel vor fi lăsați în pace.

— Cum nimic, când e clar că puneți ceva la cale? zise învățătoarea, pornind către noi.

Serioja prinse a se agita, neștiind unde să ascundă leațul.

— Hai, spune odată, ce s-a întâmplat? îl îmboldi un băiat pe Marin, cu ochii la învățătoare.

— Dihania a bătut în ușa casei de trei ori! răspunse acesta în șoaptă.

— Hei! Băieți! Voi nici nu vă mișcați, din câte văd eu! părea din ce în ce mai nemulțumită învățătoarea. Ia spuneți ce-i cu această adunare, că în școală nu se știe de ea.

Marin a continuat pe un ton misterios:

— …am văzut cum ușa s-a deschis…

— Ce? au murmurat cu toții.

— Da, ușa casei s-a deschis! își întări Marin spusele.

— Cine a deschis ușa? a intervenit băiatul din dreapta.

— Baba Mărioara, cine altcineva?! răspunse Marin. Doar era casa ei, nu?

— Așa, și?… au întrebat alții, dând din picioare și fiind atât de concentrați de-ai fi zis că se scăpau pe ei și trebuiau să fugă la veceu.

— Și când a văzut cine e la ușă, i-a sărit în brațe dihaniei, cu o sprinteneală de fetișcană!

— Ce spui, frate? păreau băieții tot mai sceptici.

— Exact ce auziți! Era Baba Mărioara! Am văzut-o cu ochii mei! În cămașă de noapte, cu papuci de casă, despletită, cu părul alb… Părea să o aștepte pe ființa aceea! S-a bucurat când în sfârșit a venit!

Băieții s-au privit; nu mai știau ce să creadă.

— Voi chiar nu auziți când vă vorbesc? se auzi iar învățătoarea. Ia spuneți-mi ce-i cu adunarea asta? ne întrebă când ajunse suficient de aproape. Nici clopoțelul, nici îndemnurile mele nu vă pot împrăștia?!

Băieții care îl țineau de mâini pe Marin i-au dat drumul repede, să nu fie văzuți. Sărmanul începu să și le mângâie; fusese ținut strâns și îl dureau!

— La clasă! Hai, fuguța! repetă învățătoarea.

Unul câte unul am trecut pe lângă ea, îndreptându-ne spre școală. Eram tăcuți, gânditori. Învățătoarea ne cerceta cu atenție pe fiecare, neînțelegând nimic din atitudinea noastră.

Marin pășea atent; băieții care îl ținuseră de mâini îl urmau îndeaproape, spre a nu-l pierde din ochi, în timp ce Marin se uita cu coada ochiului după Serioja, să vadă ce făcuse cu leațul.

— Tu vrei să spui că Michiduță îi făcea o… vizită Babei Mărioara? l-au întrebat băieții în cor pe Marin, cu ochii ieșiți din orbite, după ce-l ajunseră din urmă.

— Da, băieți, asta spun… șopti încrezător Marin, uitându-se bucuros la scările școlii ca și cum ar fi scăpat de orice pericol.

Ceilalți l-au privit ușor descumpăniți. Era totuși vorba de Michiduță în „carne și oase”. Iar Marin jura că-l văzuse! Dintr-odată crescuse în ochii lor, devenise un băiat curajos.

Acesta simți în ce ape se scaldă și continuă:

— Era un timp senin, cu o lună plină afișată pe cer în toată splendoarea ei… adăugă detalii spre a face totul și mai misterios. Și aceste vizite continuă, să știți! ținu să precizeze.

— Da? De unde știi? aproape că i se băgă în suflet un alt băiat.

— Cum de unde? își umflă pieptul Marin. Ce, voi credeți că eu am întrerupt investigațiile după acea întâmplare? își roti privirea, cercetând pe fiecare dintre cei care îl ascultau.

Eram surprinși cu toții din cale-afară de cele auzite. Învățătoarea venea din urmă, deci am grăbit pașii. Fiecare se îndrepta spre clasa lui, rupând rândurile. În ce mă privește, l-am urmărit îndeaproape pe Marin și, când l-am ajuns, i-am pus pe neașteptate mâna pe umăr. S-a speriat, bietul de el. E de înțeles, după toate prin câte trecuse…

Și-a ridicat repede mâinile în dreptul capului, crezând probabil că-l voi lovi. Mai ales că Serioja era puțin mai în spatele meu, având asupra lui leațul menit să-l sperie pe Marin, clipă de clipă.

Cu siguranță se temuse că Serioja e cel care îl urmărește, de aceea, când dădu cu ochii de mine, Marin rămase puțin descumpănit. Mă cercetă atent cu privirea, încercă să intuiască ce am de gând, însă i-am luat-o repede înainte, zâmbindu-i:

— Bravo, Marine… te-ai descurcat foarte bine!

Era și mai uimit! Îl lăudam? Eu?

— Cu ce anume s-a descurcat? zise Serioja din spatele meu, vizibil afectat de atitudinea mea.

M-am întors către el:

— Cu toată situația în care a nimerit! 

Fără să-mi dau seama, l-am luat la întrebări pe văru-meu:

— Dar tu ce vrei să faci, Serioja? Intri cu leațul în clasă?

Habar nu am dacă a jucat teatru sau nu, însă a rămas foarte uimit de întrebarea mea. A privit descumpănit leațul pe care îl ținea în mână și s-a speriat singur! Chiar nu știa ce să facă cu el acum. Se înroși până în vârful urechilor! Chircindu-se ușor, se uită în spate să vadă ce face învățătoarea. Aceasta intrase în cancelarie să lase clopoțelul.

— Mă întorc imediat! zise Serioja. Să-l ții bine, auzi? îmi dădu indicații cu privire la Marin.

După care o zbughi afară. Marin făcu un pas înapoi și îmi zise cu reproș:

— Totuși voi nu sunteți corecți!

— Eu? mi-am înfipt un deget în piept.

— Adică el… se bâlbâi Marin, arătând în urma lui Serioja. M-a călcat pe mână intenționat și mă doare. Asta nu ai văzut! Dar privește! Uite! Rană deschisă! ținu să-mi arate. Pe lângă toate, m-a și scuipat în gură, ceea ce nu se face! Tu de erai în locul meu ce făceai?

Am privit în urma lui Serioja și am văzut că deja se întorcea; scăpase de leațul compromițător. I-am șoptit lui Marin, asigurându-mă că nu mă aude Serioja:

— Făceam la fel ca tine!

— Da? se miră Marin, surprins că eram de partea lui.

— Da, da! Și mai e ceva… am adăugat repede, fiind atent să nu se apropie Serioja și să mă audă. Vreau să devenim prieteni! i-am propus cât se poate de serios.

Marin a rămas cu gura căscată; nu se aștepta la una ca asta, era clar! Mi-a întins mâna în mod automat, în semn de accept al propunerii mele. Poate doar se asigura că astfel, la sfârșitul orelor, nu va mai fi pedepsit, cum îl amenințase Serioja?

Am întins mâna la rândul meu, semnând astfel pactul prieteniei dintre noi, și i-am șoptit din nou, ținându-l strâns de mână:

— După ore să pleci acasă cât mai repede, da?

— De ce? mă întrebă Marin, privind la mâinile noastre care parafau legătura dintre noi, ce urma să îl protejeze de acum înainte.

— Am nevoie de timp ca să-i potolesc mânia vărului meu! i-am explicat.

Acesta deja își făcuse apariția.

— Ce faceți voi aici? întrebă gâfâind, căci se grăbise. Nu cumva…

— Mai sunteți încă aici? interveni exact la timp învățătoarea, pe care nu o văzusem ieșind din cancelarie.

Am profitat de situație pentru a nu-i răspunde lui Serioja, în timp ce ceilalți doi mă urmau îndeaproape, îndreptându-ne desigur fiecare spre clasa lui.

Ce era în sufletul lui Serioja, numai el știa… Oricum, făcusem tot ce-mi stătuse în putere să evit vreun scandal. Reușisem cu destulă ușurință. Am fost înzestrat de la natură cu o oarecare doză de înțelepciune, eram destul de flexibil în orice situație, am primit dintotdeauna orice eveniment, așa cum a venit. Când simțeam un pericol, îl evitam ca pe un șarpe. Nu contează de care ar fi fost, veninos sau nu, tot despre șerpi vorbim! Dacă era frumos, nobil, îl luam la dans ca pe o domnișoară, dacă era o situație proastă, profitam, îl călăream ca pe un armăsar naiv, astfel încât să nu mă mai viziteze.

După ore l-am reținut pe Serioja în clasă cât mai mult cu putință, pentru a-i da timp lui Marin să plece din școală, cum ne fusese înțelegerea. Cum? Simplu: m-am prefăcut că mi-e rău. Am tras de timp cât am putut! Acum… dacă mă întrebați de ce am făcut-o, având în vedere că Serioja îmi era verișor, deci pe dânsul era firesc să-l susțin până în pânzele albe, nu voi ști exact să vă răspund. Poate doar pentru a-i face în ciudă lui Serioja? Să îmi demonstrez o dată în plus că sunt mai diplomat decât el? Nu știu…

Cert este că zilele treceau ușor, iar prietenia dintre mine și Marin devenea tot mai strânsă. Cu fiecare zi simțeam tot mai mult că avem multe în comun, deși eram complet diferiți: eu eram un copil retras, îmi plăcea să „clocesc” lucrurile din umbră, în timp ce el, din contră, era expansiv, ieșea în față, îi plăcea să trăiască lucrurile la maximum, fără a se gândi la consecințe! Era intuitiv și spontan; eu, meditativ și creativ…

Serioja nu putea să nu observe ce mi se întâmplă. Era gelos tare pe noul meu prieten. Dar nu avea încotro. În cele din urmă, a fost nevoit să-l accepte pe Marin, deși cu mare greutate, dar nu se dădea niciodată în lături, dacă se ivea ocazia, să bage puțină zâzanie între noi. Nu a reușit însă niciodată să ne dezbine.

Marin mi-a plăcut pur și simplu. Avea un suflet curat, era sincer, curajos și bun. Cum spun băieții între ei, era de treabă! Te puteai baza pe el în orice situație. De multe ori mă gândesc că dacă s-ar fi putut bucura de întreaga lui viață, dacă ar fi ajuns la maturitate, ar fi devenit cu siguranță unul dintre cei mai buni actori de comedie de la Hollywood. Putea să imite orice om de pe fața pământului. Era ceva de necrezut. Și era înzestrat cu un dar în ale povestitului, ceva de speriat! Putea „scorni” din mers atâtea povești, câte boabe într-un lan de grâne! În preajma lui, totul părea să prindă viață, chiar dacă, nu de puține ori, supărarea sau invidiile abandonate își lăsau, nesăbuitele, destule amprente prin preajmă.

Inclusiv povestea lui despre Baba Mărioara fusese o scorneală. Pentru că nu am stat cu mâinile în sân: am investigat totul după întâmplarea de care avusesem parte. Deși noaptea mă cam lua cu fiori în timpul cercetărilor mele, dacă îmi puneam ceva în cap, nu țineam cont de nimic. Trebuia să știu dacă e adevărată sau nu povestea despre cel cu coadă. Marin îmi devenise prieten, deci trebuia să îl cunosc mai bine.

Nu vă spun câte seri am pierdut pe sub gardul Babei Mărioara, vecina lui Marin. La un moment dat, chiar mi se făcuse lehamite; înțelesesem că nu fusese decât o glumă a lui. O soluție prin care să iasă din situația critică în care nimerise. Atât, nimic mai mult.

Însă tocmai în seara când m-am hotărât să pun capăt investigațiilor mele, tot mai convins că nu era nimic adevărat, în timp ce trăgeam cu ochiul printre leațurile putrede ale gardului Babei Mărioara, m-am trezit cu o tuse greoaie în spatele meu.

Vă dați seama că m-am întors buimac să văd despre cine este vorba! M-am blocat și-am fost gata să mă scap pe mine, cât eram eu de mare!

Era exact o seară asemenea celei din povestea lui Marin: stelele stăteau la taifas cu o lună plină și mare cât roata carului, cum o descrisese prietenul meu. Când am întors capul, am descoperit o ființă înaltă, deșirată, cu un cap lunguieț, neobișnuit, și două coarne care spânzurau! Venea spre mine, pe cărarea de lângă gard, taman unde mă aflam eu. Se rezema într-un toiag încovoiat și purta o haină croită din aburi. Exact cum spusese Marin! Iar ochii îi străluceau, roșii, în cap.

„Văleu, mamă!”, mi-am zis. Acum chiar că dau nas în nas cu Michiduță! Marin nu a mințit. Asta am căutat cu lumânarea, asta am găsit! Nu degeaba se spune să ai mare grijă ce cauți și ce îți dorești cu ardoare, dacă nu ești pregătit să te confrunți cu realitatea respectivă! Voiam să fug, dar nu puteam. Ceva mă țintuise locului și nu înțelegeam ce anume! Dar venea dinăuntrul meu! Simțeam că nu mai am aer, chiar dacă rămăsesem cu gura căscată la vederea creaturii aceleia.

De parcă nu era de ajuns ca să ți se facă părul măciucă, în clipa aceea începu să cânte și o cucuvea, în tandem cu tusea înecăcioasă a făpturii bizare: parcă își răspundeau una alteia! Cu o frică de nedescris, am întors capul să văd de unde se aude. Ați ghicit, cu siguranță: cântecul cucuvelei venea dinspre acoperișul casei Babei Mărioara. Am descoperit-o după ochii roșii, exact ca ai ființei misterioase! Marin însă nu vorbise despre ea…

Mi-a atras atenția faptul că la fereastra casei prinse a licări chiar atunci o luminiță! Cineva aprinsese o lumânare înăuntru. Fiind stresat la culme, mintea mea a făcut imediat o legătură între tuse, cucuvea și lumina abia aprinsă: Baba Mărioara comunica oare astfel cu acel cineva pe care îl aștepta?! Cucuveaua o informa că are vizitatori, altfel nimic nu avea nicio noimă.

Am inspirat în sfârșit pentru că aveam senzația că mă sufoc. Trebuia să fac ceva; m-am ascuns astfel în umbra gardului, abătându-mă de pe cărarea pe care se apropia arătarea fantomatică. Tiptil-tiptil, cât mai discret, am reușit să trec de poarta Babei Mărioara. Însă tot nu îmi puteam desprinde privirea de la ființa ciudată. Când am considerat că sunt cumva în afara pericolului, m-am oprit și am văzut că ființa cu trăsături nepământene s-a oprit la poarta Babei! Mi-am mijit ochii să o disting mai bine și mi-am dat seama că semăna cu cea despre care ne vorbise Marin! La fel ca în povestea lui, ființa a deschis poarta care a scârțâit sfâșietor (moment în care cucuveaua și-a luat zborul, ca și cum misiunea fusese îndeplinită).

Ființa a intrat nestingherită în curtea bătrânei, semn că nu era prima dată. Din dosul porții, însă, s-a uitat cu ochii săi roșii într-o parte și în alta să se asigure că nu e văzută de nimeni, după care s-a îndreptat spre casă.

Curios din cale-afară, m-am apropiat din nou de poartă. Voiam să văd dacă scenariul ce urma coincidea cu povestea lui Marin! Mă grăbisem să-l judec, or, el nu mințise!

Într-adevăr, făptura a ajuns în fața casei Babei Mărioara, s-a dezbrăcat de misterioasele straie, aruncându-le pe prispa casei. Mișcarea lor dădu naștere unui curent ce ajunse până la mine, înfiorându-mă, în timp ce imaginea creată a fost aceea a unor valuri de aburi plutitori.

Ca și cum nu era de ajuns, ființa respectivă și-a desprins și coada! Așa cum spusese Marin! O agăță într-un cui înfipt într-un dereg din partea dreaptă, iar coada s-a mișcat acum, legănată de valul de curent produs de hainele făpturii.

La sfârșit, și-a luat și căciula cu cele două coarne țuguiate de pe cap. M-am blocat… O prinsese într-un cui din deregul din partea stângă!

— Mamă, acu e-acu! mi-am zis îngrozit. Cine știe la ce grozăvie voi asista?

Curios la culme, mă holbam printre leațurile porții văzând cum făptura ciudată se ștergea de preșul de la prag, ciocănind de trei ori în ușă.

Inima îmi bătea cu putere mai ales când ușa se deschise. Am văzut-o pe Baba Mărioara ieșind în prag. Chipul zbârcit îi era luminat de un zâmbet larg, până la urechi! Avea brațele larg desfăcute, gata de îmbrățișare; purta ținuta deja cunoscută din povestea lui Marin, cămașă de noapte lungă și largă, papuci de casă, cu părul desfăcut.

Știam scenariul pe de rost! Am văzut apoi cum i-a sărit în brațe nou-venitului, iar acesta o îmbrățișă, ridicând-o de la pământ ca pe o fetișcană, după care intrară în casă, iar străinul închise ușa cu piciorul.

Am rămas blocat. Un timp chiar nu mi-a venit să cred ce se întâmplă. A trebuit să inspir adânc să îmi revin. Apoi am privit spre poarta lui Marin:

— Probabil că și el acum urmărește, investighează… îmi trecu prin gând. Luna plină e pe cer… O seară exact cum a descris-o!

M-am apropiat tiptil de poarta lui Marin și am privit atent printre leațuri, sperând să-l descopăr acolo, în dosul porții. Dar am dat nas în nas cu câinele lui, speriindu-ne unul de altul. M-am liniștit însă văzându-l; mă cunoștea, iar când i-am spus pe nume s-a potolit, venind la mine. L-am mângâiat printre leațuri.

În căsuța lui Marin nu se vedea lumină. Toți dormeau. M-am uitat din nou spre casa Babei Mărioara, aflată în vecinătate.

— Doamne, ce necaz s-a abătut asupra comunei noastre și de el nu știu decât doi copii: eu și Marin! m-am trezit cugetând. Ceilalți cărora le-a povestit nu cred că l-au luat în serios. Nu se poate una ca asta… trebuie să intervină sătenii! Să facă ceva! Mâine le voi spune părinților! am decis pe loc.

Imediat am prins a mă îndoi: ce puteau să facă localnicii dacă era vorba de nimeni altul decât Michiduță? Cum să intervină?!

Cum suceam și răsuceam situația pe toate părțile, m-a distras un zgomot ciudat: venea din partea opusă a ulicioarei pe care mă aflam eu.

„Ce-o fi?” Am simțit că mi se înmoaie picioarele. M-am concentrat totuși să văd despre ce-i vorba și în umbra gardului am întrezărit mișcându-se două… coarne.

„Doamne!”, am murmurat fără să vreau. „Acesta chiar e Michiduță! Se plimbă prin comuna noastră în această noapte ca vodă prin lobodă! Nu se sinchisește nici măcar de luna plină care l-ar putea da de gol!”

Am luat-o la fugă îngrozit și când am ajuns în dreptul porții Babei Mărioara am depistat chiar în fața mea, mergând, de asemenea legănat, o altă pereche de… coarne! A venit Michiduță cu tot cu slujitorii săi și caută prin sat văduve asemenea Babei Mărioara, ce așteaptă să aibă musafiri!

„Nu se poate!”, mi-am zis uitându-mă în urmă la coarnele de care fugisem. „Mi se pare! Frica îmi joacă feste, atât!”

Dar nu: veneau spre mine! „Gata!”, am șoptit. „Am căzut în capcana lor.”

Două coarne veneau din față, două din spate… Și erau atât de aproape și unele, și altele… Iar ulița era lată, cam de 5 m! Nu aveam timp să traversez fără să am de-a face cu ele. Instinctul de apărare îmi șopti atunci să sar în curtea Babei, știam că poarta scârțâie dând de știre celor din casă când cineva intra sau ieșea din ogradă. Nici una, nici două, m-am prins de leațuri și nici nu știu când am ajuns în partea cealaltă, că nici prea înalt nu era, ascunzându-mă între frunzele mari de bostan ce se cățărau până în drum, cu ajutorul unor plante din grădină. Încercând să nu mai respir și să-mi astâmpăr inima care bubuia în piept, nu alta, am căutat să văd ce fac cele două perechi de coarne! Încotro se îndreptau? Și când mi-am dat seama că de fapt erau două vaci care probabil nu fuseseră luate la timp de stăpânii lor de la cireadă, din varii motive… să-mi dau palme și alta nu!

— Pfu! am răsuflat ușurat în sfârșit, după care mi-am scuipat în sân.

Mi-am șters și sudoarea, stând puțin să-mi revin și să-mi liniștesc ritmul inimii. La un moment dat, când nu se mai auzeau decât greierii, m-am ridicat și, când am vrut să ies din grădina acelei babe păcătoase, am auzit niște râsete. Veneau dinspre căsuța ei!

— Asta e deja prea de tot! am șoptit ofticat.

Nu am mai auzit ca Michiduță să râdă chiar așa, în gura mare, ca o ființă umană! Era un râs de pământean de-al nostru!

Și pentru că râsese prea cu poftă, hohotele sale s-au transformat într-un acces de tuse bătrânească, care îmi era familiară! Intrigat la culme, m-am apropiat de casă. Fereastra ce dădea în grădină, acolo unde mă ascunsesem eu, era deschisă. M-am apropiat și mai mult, nu se vedea nimic înăuntru. Era întuneric. Îmi era teamă totuși; îndoiala că puteam să am de-a face cu Întunecatul încă îmi dădea târcoale!

Am trecut repejor pe lângă fereastră și m-am apropiat de colțul casei. Am zărit pe cineva pe prispă și m-am retras iute în umbra peretelui.

— Deja o fi ieșit? mi-a trecut prin minte.

Am stat puțin în cumpănă, ascuțindu-mi auzul la maximum. Însă nu distingeam niciun zgomot. Mi-am făcut curaj și m-am ițit din nou. Nu se mișca nimic. Am văzut o haină pe prispă. Un soi de pelerină mare, largă.

„Ce mai e și asta?”, m-am încruntat retrăgându-mă din nou, încercând să cuget asupra celor văzute. Nu puteam să stau prea mult însă. Curiozitatea m-a împins efectiv de la spate să văd despre ce era vorba.

Cu sufletul la gură m-am apropiat: era un cojoc imens, alb, de oaie. Am pipăit, să mă conving. Da, era de oaie! Am și mirosit!

— Da, e de oaie! am spus ușor. Deci nu sunt aburi, cum mi s-a părut!

Însă îndoiala era la post: „Stai!”, am zis. „Dar coada?! Am văzut-o cu ochii mei!”

M-am ridicat, retrăgându-mă până la acel dereg de lângă prispă și l-am atins. Cum nu se întâmpla nimic, l-am prins bine în mâini, pipăindu-l de sus până jos. Era un bici, împletit frumos, tot din piele de oaie.

— Stai! Acum pricep!

Am privit la deregul din dreapta. Era o căciulă de cioban, cu două zdrențe atârnânde, care adineauri îmi lăsaseră impresia de coarne.

— Le recunosc: acestea sunt straiele…

Am făcut o pauză, încercând să mă concentrez. Am privit spre geamul căsuței. Am tresărit descoperind-o pe Baba Mărioara stând la masă cu un bărbat în vârstă.

Lua masa cu el; râdeau împreună de ceva ce povestea bărbatul cu umor. După ce-și termină vorbele de duh, sorbi tacticos din pipă. Abia atunci am înțeles și de ce ochii îi erau roșii: se reflecta în ei luminița jăraticului din pipă!

Când mi-am dat seama ce era de fapt cu povestea lui Marin, a fost cât pe ce să pufnesc în râs. M-am abținut însă! Îl cunoșteam pe bătrânelul acela cu părul alb; era un cioban dintr-o comună vecină, tare bun la inimă! Se aciuase cu turma pe pășunile noastre. Îl vizitam de multe ori, la marginea satului, unde poposea cu oile sale. Iar eu locuiam chiar acolo!

Se pare că ciobanul îi făcea curte Babei Mărioara, vădană de atâta amar de ani! Sau poate doar erau prieteni buni? Venea la dânsa când era lună plină… Poate că vederea îi era slabă sau era un sentimental.

„Mda… Marin…”, am bodogănit în barbă când am depistat secretul. „Ți-oi face-o și eu când te vei aștepta mai puțin…”

Am inspirat adânc, încercând să mă gândesc la ce voi face. Am tresărit simțindu-mi pantalonii reci. Mă scăpasem pe mine, ditamai goblizanul!

Mort de rușine, în sinea mea, mi-am dat seama că înaintea oricărui gând de răzbunare trebuia să fac o baie cât mai repede. Nici până acasă nu aș fi răbdat să merg astfel, așa că la prima fântână întâlnită în cale, pe furiș, ca nu cumva să fiu văzut de cineva, am încercat să scap de rușine. Măcar de miros! La iaz nu aveam cum să ajung, la ora aceea. Mai erau cornute rătăcite precum cele două care m-au băgat în boale, mai exista și riscul să dau peste îndrăgostiți, pentru că malul iazului a fost dintotdeauna unul dintre locurile în care tinerii își puteau deschide sufletul unul în fața altuia, în serile târzii…

Și dacă aș fi apărut eu, un mucos ce avea nevoie de-o baie pentru că se scăpase pe dânsul și le-aș fi tulburat apele îndrăgostiților, nu știu, zău, pe unde aș fi scos cămașa. S-ar fi putut sfârși tragic!

Încă de mici cunoșteam cu toții regula de a nu vizita malurile iazului la diferite ore. Era transmisă din gură în gură, din generație în generație și o respectam cu strictețe!

În orice caz, seara aceea a fost de neuitat pentru mine. A trecut cum a trecut, iar a doua zi am fost vizitat de Marin, deși înțelegerea fusese să merg eu la dânsul. Însă din cauza celor întâmplate, dormisem până târziu, iar el nu a mai avut răbdare să mă aștepte. Bineînțeles că a vrut să afle motivul; fiind deja buni prieteni, am fost sincer și i-am povestit prin ce trecusem cu o seară înainte, iar el a râs cu poftă! Ba chiar se ținea de burtă și dădea din picioare din cauza hohotelor pe care i le provocasem!

— Frate, exact la fel am trăit și eu… mi-a mărturisit când s-a mai liniștit puțin.

Ceea ce nu am recunoscut însă nici eu, și nici el (din câte aveam să aflu mai târziu) a fost faptul că amândoi ne scăpaserăm pe noi, urmărind-o pe Baba Mărioara. Eram adolescenți, în niciun caz nu am fi suportat o asemenea rușine, care să fie și mărturisită pe deasupra.

În ce mă privește, după discuția purtată cu Marin pe această temă nu am mai simțit nevoia să mă răzbun pe el pentru că ne mințise; avusese un motiv întemeiat. Trebuia să scape de bătaie. Pe deasupra, reușise să ne provoace la culme în ziua aceea!

La un moment dat l-am întrebat:

— Ia spune, Marine, cum de ți-a venit ideea să transformi bietul cioban într-un ditamai Michiduță?

— Din cauza fricii față de voi… veni răspunsul lui, cât se poate de serios.

După ce am râs unul de altul, scoțând la iveală toate detaliile legate de cojoc, de bici, de așa-zisele coarne, de tot ce văzusem, i-am spus:

— Deci, frate, cu toate m-am lămurit la un moment dat. Însă ceva tot nu am înțeles…

— Ce anume? sări Marin să mă ajute.

— De exemplu, cu ce ai asemănat urmele de pe iaz?

El râse.

— Deci nu te-ai prins? păru mulțumit Marin.

— Nu… am recunoscut.

— Erau plute de la năvod… zise el senin.

— Chiar, măi! m-am plesnit peste cap. Bravo! Plute trebuie să fi fost! Dar vezi tu, deși le-am privit de atâtea ori… acum nu m-am gândit. În rest pare clar: apa era roșie din cauza soarelui aflat la apus… și aburii (e firesc să se înalțe de pe apă)… Mda… am mustăcit. Ești un talent, Marine! Ce să mai vorbim? Ești un geniu! l-am felicitat pentru imaginație.

Marin s-a bucurat și a zâmbit larg; părea să-l bucure aprecierea mea. Ghiduși cum eram amândoi, ne-am zis totuși să nu rămână „moartă-n popușoi această poveste”, ci să-i dăm amploare.

Am hotărât împreună cu Marin ca toată tărășenia despre vizita lui Michiduță pe care-l transformasem în amantul Babei Mărioara să capete viață în comuna noastră.

Zis și făcut: în aceeași zi, zvonul a fost împrăștiat în toată școala. Și a prins! Pentru că nimeni în afară de mine nu avea curaj să investigheze.

În ce-o privește pe Baba Mărioara, dacă până atunci copiii se țineau scai de ea fie zi, fie noapte, după ce am lansat zvonul, fugeau de la distanță când o vedeau și se ascundeau pe unde nimereau din calea ei.

Biata femeie deveni suspicioasă, și pe bună dreptate! La una dintre adunările satului care se țineau la Casa de Cultură s-a ridicat și a pus problema că în satul nostru ea nu mai vede copii! Că, Doamne ferește, comuna riscă să dispară! Bineînțeles că vorbele ei au căzut anapoda: de unde până unde nu mai sunt copii? Doar nu avea puteri supranaturale sau nu știu ce vedenii sau previziuni…

— Nu, Doamne sfinte, răspunse femeia cu seninătate. Pur și simplu nu mai văd copii în sat!

Oamenii nu au luat-o în serios și pe bună dreptate: cuvintele ei sunau ciudat. Au considerat-o toți o babă chioară, care nu mai vede bine, și și-au văzut de treabă.

Doar eu și Marin, știind adevărul, îi înțelegeam trăirile și o mai vizitam când avea nevoie de ceva sau mergând cu uratul, cu semănatul, colindul… Și astfel Baba Mărioara ne-a îndrăgit și ne spunea să nu părăsim comuna niciodată, că noi suntem singurii copii care putem asigura continuitatea. Ne mulțumea sub diferite forme, în fel și chip, știind că alți copii nu o vor mai vizita.

A trecut astfel și acest eveniment, ca atâtea multe altele…

Acum, peste ani, dezvăluind secretul dintre mine și Marin, mă gândesc cu regret la Baba Mărioara, fie-i țărâna ușoară. Nu a fost niciodată amanta necuratului, cum se zvonea prin sat, după povestea lui Marin.

Copiii trebuie să înțeleagă că a fost doar o scorneală a cuiva de vârsta lor, aflat la ananghie și gata să facă sau să spună orice, numai să scape basma curată.

Copilăria este cireașa de pe tortul vieții. Maturii știu acest lucru, copiii nu conștientizează încă. O singură dată ne e dat să o savurăm în această lume. E timpul în care avem dreptul să ne înfruptăm din orice, fără să plătim! Perioada aceasta fragilă, copilăria, se bucură de cel mai neprețuit dar: inocența!

Inocența pare să fie ceva extrem de simplu, însă nici nu bănuim adevărata ei complexitate. De ce? Pentru că fără inocență nu doar că nu ar mai exista omenirea, ci existența universului însuși ar deveni lipsită de sens. Inocența stă la baza a toate; în asta constă măreția ei de nedescris.

Nu știu cum o fi prin alte părți, dar în comuna noastră copiii au muncit dintotdeauna de la o vârstă foarte timpurie. Chiar de când puteau să pășească singuri! Știu ce gândiți acum și e firesc: primii pași în sine necesită eforturi supraomenești, darămite altceva…

Însă mamele nu aveau pe atunci șansele de care se bucură cele din zilele noastre. Erau nevoite să își ia copiii cu ele la muncile câmpului, ca să își câștige existența de zi cu zi. Nu aveau unde să îi lase. Astfel că stăteau adăpostiți prin locuri umbroase, jucându-se cu gâze, cu broscuțe sau cu orice le cădea în cale, în zilele călduroase; dar când se plictiseau, îi vedeai pornind pe urmele mamelor, imitându-le în orice făceau, ca și cum le-ar fi ajutat. Era și un lucru bun în toate acestea: copiii își educau astfel capacitatea de a ajuta, își educau compasiunea și, voit sau nu, începeau să muncească de la vârste nebănuit de fragede.

Mă număram printre aceștia: la 10 ani întrețineam de unul singur gospodăria, lucru deloc ușor. Nu e prima oară când scriu despre acest aspect. Participam la orice eveniment: nașterea vreunuia dintre animale, moartea lor… Ca să nu mai vorbim că în vacanțe, pentru a ne câștiga bănuții necesari de cărți, ghete și hăinuțe pentru școală, ne angajam la muncă în mod oficial. La treierat, la încărcat, la descărcat, ucenicie pe lângă tractoriști, la strâns roadele de pe câmp… Făceam de toate, în orice domeniu, în funcție de sezon. Într-o astfel de vară m-am angajat la colhoz, la vânturătoare: porumbul, grâul, orzul se depozitau în hambare și se vânturau, adică se înlătura pleava! Îmi plăcea la nebunie! Mai ales când lucram în turele de noapte. Erau fete și băieți de seama mea, dar și mai mari. De fapt, de toate vârstele!

De noi se îngrijea un bărbat mai în vârstă care, din cauza poverii anilor, la un moment dat ceda și adormea. Rămâneam astfel de capul nostru! Oricum, știam să facem de toate, inclusiv să pornim și să oprim mașinile care erau mari, cu niște ventilatoare uriașe!

La miezul nopții făceam pauză de masă; uneori spuneam povești de groază, alteori ne zbenguiam, râdeam, glumeam… Când se lăsa răcoarea, intram în grămezile de grâu. Doamne, ce nebunie plăcută! Te simțeai de parcă te acopereai cu plapuma călduță, pe cuptoraș. Unii adormeau, chiar dacă pentru doar câteva minute, alții – printre care mă număram și eu – se așezau cu fața în sus și priveau bolta cerului, fascinați de sclipirile furișe ale stelelor.

Ca într-un farmec nedeslușit, gura mi se deschidea pe nesimțite; atât de fascinat eram încât timpanele se blocau și rămâneam într-o liniște de mormânt, acompaniat doar de simfonia stelelor. Savuram cu fiecare celulă, inspiram adânc energia nepământeană ce mi se părea că mă ajută să renasc, iar și iar…

De multe ori mă gândesc ce mare păcat că omenirea nu a descoperit încă limbajul stelelor. Atâtea informații ne trimit, în fiecare clipă! Însă noi le interpretăm doar ca pe niște simple scânteieri. Oare de ce nu am fost înzestrați cu capacitatea de a desluși mesajele transmise, semnalele primite? De ce nu știm să comunicăm cu universul? De ce nu vedem, ca și în cazul naturii, cum aceasta ne șoptește, ne înfioară, prin diferite semne, ademenindu-ne… Cum ar fi un pom care ne invită tainic să ne înfruptăm din roade prin aroma lor parfumată sau să ne adăpostim la umbră prin foșnetul frunzelor? Sau izvorul, prin susurul său, ne îndeamnă să sorbim însăși viața prin fiecare picătură limpede ce se prelinge? Câte mesaje nu ne sunt transmise, de exemplu, într-o peșteră? Aceste sunete uneori misterioase, alteori menite să ne înspăimânte, sunt sigur că nu sunt decât forme de glăsuire a pământului…

Aș putea continua o asemenea listă la infinit, ajungând astfel la stele. Prin ce minune au căpătat ele puterea de a străpunge întunericul? Cum de putem, privindu-le, să ne ostoim doruri care altfel ne-ar sfâșia?

Cât de mult ne-ar ajuta dacă le-am vedea ca pe o sursă de lumină care ne călăuzește nu doar pașii noaptea, ci viața însăși, la trecerea prin această lume! Dar ni s-a dat să le vedem doar noaptea, când tot ce ne este drag pe pământ dispare și rămânem doar noi cu ele… Trăim cu speranța că la un moment dat le vom putea descifra mesajul, dar rutina care ne acaparează viața nu ne dă voie să facem asta.

În fine, sper să nu vă plictisesc cu filosofia mea. Mult mai provocatoare este, cu siguranță, aventura prieteniei dintre mine și Marin.

Și el se angajase să muncească în vara aceea, numai că la moară. Ne aflam la o distanță de 500 de metri. Moara era locul în care pășunea adunată de pe dealuri era depozitată și cu ajutorul a două mașinării imense, alcătuite din câte doi cilindri uriași, la o temperatură ridicată asigurată de un foc continuu, era transformată în îngrășământ sub formă de sticksuri. Comuna noastră și o alta vecină deserveau un complex de 800 de vite la colhoz. Un termen care nici acum nu știu de unde a apărut; cel mai probabil a fost împrumutat de la colonizatori, care și-au pus amprenta asupra întregii noastre vieți, nu doar asupra limbajului.

Marin m-a vizitat într-o seară la locul meu de muncă. Lucra în tura de zi și nu prea reușeam să ne întâlnim.

Înainte să plece acasă a trecut pe la mine. M-am bucurat să îl văd. Era cam obosit, fără dispoziție. Nu prea îi stătea în fire. Era pârlit de soare, i se jupuia pielea ca de pe șarpe. Am înțeles că lucra afară.

— Ce-i cu tine? Nu te recunosc, Marine! i-am spus văzând că nu-i deloc în apele sale. Tu, cel care pe unde treci răsar zâmbete, astăzi ți s-au înecat corăbiile?…

El m-a privit nostalgic și mi-a răspuns fără prea mult chef:

— Din cauza ta…

— Poftim? Cum să înțeleg această acuzație? am întrebat, pierindu-mi pentru o clipă zâmbetul, chiar dacă înțelegeam că mesajul era cu totul altul.

— Cred că sunt trist pentru că tu nu-mi ești alături… a detaliat Marin, cât se poate de sincer.

Am rămas uimit; nu prea ne făceam declarații despre prietenia noastră, deși eram conștienți că era o legătură specială. Vorbea însă ca un pătimit.

— Păi atunci e simplu! am căutat din nou să îl încurajez. Dacă asta e cauza, atunci vino să lucrăm împreună! Lasă moara… Da, lasă moara, am repetat tot mai convins de faptul că asta era cea mai bună variantă. Vorbesc acum cu brigadierul meu și se va face un loc pentru tine! Va fi fain, îți spun! Vom lucra împreună la aceeași mașină… am prins să turui, căutând să-l înveselesc și pe dânsul.

Dar Marin mă privi cu niște ochi triști de îmi tăie imediat tot elanul.

— Ce, nu crezi? am bălmăjit contrariat.

Marin se uită stingher în jurul nostru, apoi la bolta cerului… Habar nu aveam ce i se întâmplă!

— Vom face un schimb, vedem noi… am continuat, dornic să-i împrumut din entuziasmul meu. Sunt mulți cei care vor să lucreze în tura de zi și atunci tu ai putea veni cu mine!

Marin mă privi din nou și zise tot mai încet:

— Mă tem de întunericul nopții…

Ca și cum i-ar fi fost rușine, se uită repede undeva în dreapta, la orizont. Soarele tocmai își lua rămas-bun, plecând spre apus.

— Glumești, nu? i-am căutat privirea, deoarece îl cunoșteam foarte bine și nu de puține ori ne aventuraserăm împreună în tot felul de nebunii copilărești, pe timpul nopții.

— Mă tem că nu… flutură Marin din cap, continuând să-mi evite privirea.

— Cum, frate, tocmai tu… Am fost și la furat pășune noaptea, ai uitat? Unde ți-e curajul, Marine? mă băgam tot mai mult în sufletul său.

— Uite… zise pe un ton care mă făcu să muțesc. De câteva seri am început să mă visez cum rătăcesc într-un întuneric de nepătruns. Și niciodată nu găsesc calea să mă întorc acasă… E strașnic! rosti pătimaș.

— E doar un vis! Atât, Marine! Un coșmar! am căutat să glumesc pe seama lui.

Când m-a privit în ochi și i-am văzut tristețea, m-a făcut să uit orice încercare de a-i îmbunătăți dispoziția. Marin nu glumea!

— Știu, dar niciodată nu am mai avut asemenea coșmaruri, care să se și repete, noapte de noapte… E îngrozitor! șopti cu oarecare temere.

— Bine, Marine! nu m-am lăsat copleșit de starea lui ce-mi suna a depresie. Atunci îmi voi schimba eu tura. Voi veni eu la moară să lucrăm împreună. Așa e bine?

El zâmbi trist, plecându-și capul în dreapta, cum avea obiceiul când era sceptic. Nu era tocmai ceea ce mă așteptam, credeam că se va entuziasma, dar mi-am zis că e bine și atât în situația dată.

În seara aceea, după ce ne-am luat rămas-bun, am mers la brigadierul meu și l-am informat că voi lucra doar până la miezul nopții. I-am explicat și motivele și a fost de acord: trebuia ca a doua zi să fiu în stare să muncesc la moară, de dimineață, cum îi promisesem lui Marin.

Mai lucrasem acolo, știam tot ce e de făcut și plănuisem să îl ajut pe Marin să depășească acea situație neplăcută ce părea să-l fi afectat destul de tare.

L-am luat și pe Serioja cu mine, în tura de zi, bineînțeles; nu voiam să îl supăr, să creadă că îl consider pe Marin mai apropiat decât el… Am făcut schimb cu alți doi băieți care au vrut să lucreze în tura de noapte, în locul nostru.

Am început să lucrăm astfel chiar de a doua zi! În scurt timp, Marin a redevenit acel băiat pe care îl cunoșteam: mereu cu bună dispoziție, pus pe glume… Îi imita pe toți, spre amuzamentul tuturor. Până și vrăbiile ni se alăturau, ciripind vesele când ne auzeau chicotind și hârjonindu-ne.

Exista o tradiție printre noi, copiii, vara, când mergeam să lucrăm împreună în diverse locuri. O tradiție moștenită bineînțeles de la părinți: când se apropia amiaza, cineva din grup – ales la întâmplare, de cele mai multe ori (născoceam noi tot felul de trageri la sorți) – pleca înainte cu vreo două ore de prânz pentru a ne aduce desertul: cireșe, pepeni, mere… Tot ce era de sezon, proaspăt, bineînțeles!

În perioada despre care vorbim era taman vremea cireșelor albe. Ne plăceau tuturor; era un soi mai deosebit! Cum în echipa celor de la muncă veniserăm și eu cu Serioja, trebuia să aibă loc o tragere la sorți ca să ne putem reorganiza.

În ziua aceea, inițiativa mi-a aparținut. Când am văzut că nu ne putem înțelege cine și cum să plece, fiind gata să ne încăierăm, am luat repede o rămurea găsită prin preajmă, adusă de vânt, probabil ca să ne împace; am rupt-o în tot atâtea bucățele câți băieți eram. M-am străduit să fie toate egale, mai puțin una, ce era mai mică. Cui avea să-i cadă, acela urma să plece după desert.

Ne-am apropiat și ne-am încercat norocul.

Au rămas ultimele două bețișoare. Urma să tragă Marin.

— Hai, mă, odată! Ce tot te codești? Alege unul și gata! Vine amiaza! strigă Serioja din spate, pe care îl înfuria aproape tot ce făcea Marin.

Ne obișnuiserăm cu reacțiile lui. Marin zâmbi din nou, scurt, și alese.

— Arată-l pe al tău! mi-a zis curios.

Și când văzu că al său e mai mic, s-a bucurat:

— Uraaa! strigă sărind în sus, vesel cum îi era felul. Trăiască norocul și noi pe lângă el! adăugă, aruncând bețișorul spre Serioja, cel care-l zorise mai devreme, și reușind să-l lovească în față.

Lui Serioja atât îi trebui; cum mereu avea ceva de împărțit cu Marin, se și aplecă să caute prin preajmă un bolovan sau vreo piatră, cu gând de răzbunare. Nu îl mai mulțumea bețișorul!

Marin îmi făcu din ochi și, sărind din mers pe bicicleta aflată în apropiere, se îndepărtă iute să nu fie lovit de Serioja.

— Ce-aveți, fraților! am sărit la văru-meu. Încetează! l-am repezit ușor.

— N-ai văzut ce mi-a făcut? se încruntă Serioja.

— Tu vrei cireșe sau nu? l-am pus la punct, pe dată.

După care am încercat să-l liniștesc și pe Marin:

— E o glumă! Stai așa! Unde pleci fără trăistuță? În ce vei aduce cireșele?

Cum Serioja s-a liniștit, Marin s-a oprit să mă aștepte. Însă continua să îl strâmbe în fel și chip pe Serioja! M-am apropiat repede de el cu trăistuța pregătită pentru acest ritual zilnic.

— Vezi să nu întârzii, i-am zis, făcându-i din ochi.

Marin chicoti bucuros:

— Ai văzut ce i-am făcut? arătă spre Serioja.

Nu l-am luat în seamă; Marin și-a pus trăistuța pe după gât și dus a fost. Îi puteam auzi hohotele cristaline în timp ce pedala iute, bucuros, fredonând chiar un refren, cum îi era felul. Vara, mereu îmi răsună în urechi acele râsete ale lui Marin, mai ales în zilele însorite, după vreo „ploaie” de raze calde.

În ziua aceea nu am simțit când au trecut cele două ore, până la masa de prânz. Nici urmă însă de Marin! Deveneam tot mai agitați în timp ce-l așteptam, lungindu-ne ochii în zare, doar-doar l-om vedea apărând.

În mintea unora dintre noi prinse a încolți ideea că întârzie în mod voit sau chiar că ar putea să ne tragă țeapă și să nu mai vină deloc! Însă eu eram convins că va veni, doar că, ambițios cum îl știam, voia să ne surprindă cu cireșe din cel mai bun soi!

— Va veni cu siguranță! le-am spus băieților, străduindu-mă eu însumi să cred ce spun. Veți vedea ce cireșe ne va aduce! Cum n-ați mai văzut! încercam să îmbunez atmosfera.

Nu știu cât m-or fi crezut; nici nu mă așteptam. Se uitară toți la Serioja, care se încruntase. Am ales să tac. Mai trecu o vreme și mulțimea deja dădea semne de nerăbdare.

— Bun, hai să punem masa! am decis, deși cu strângere de inimă.

Fiecare adusese ceva de acasă, ca de obicei. Ne era foame, dar am hotărât să mai stăm puțin, poate-poate va veni totuși Marin! Toți au căzut de acord!

Cum nu se întâmplă acest lucru, iar pauza de prânz se apropia de sfârșit, băieții prinseră a înfuleca. Au ras tot! Până seara era mult și de treabă aveam destul. Trebuia să ne asigurăm cu rezerve de energie.

Dar eu nu am putut să mănânc. Nici nu m-am atins de mâncare. Neatinsă a rămas și porția lui Marin. „Voi mânca cu el, când vine!”, am decis.

Singur nu îmi plăcea să mănânc. Cred că și el era la fel. Însă îngrijorarea îmi dădu târcoale până când ajunse în inimă.

„Cine știe de ce întârzie…”, am murmurat privind cu inima strânsă la drumul pe unde plecase. Am dosit proviziile să nu rămânem fără mâncare și m-am pus pe muncă. Mă simțeam vinovat pentru alegerea făcută de Marin și față de băieți, că îi tot luasem acestuia partea. Se făcuse deja seară și Marin tot nu s-a mai întors. Serioja mă privea pe furiș, cu mânie. „Lasă, Marine, că va veni vremea să ți-o fac și eu ție!”, mi-am promis în mintea mea. „Mă vei ține minte toată viața pentru ce mi-ai făcut azi!”

Cu toate acestea, grija ajunsă în inimă mă tot îmboldea de acolo că se putea ca Marin să fi pățit ceva. Dacă îl prindea paznicul, putea să îl pedepsească, să îl bată! Mi se mai întâmplase și mie să primesc papară când am fost prins la furat fructe sau legume; și pe deasupra, să îmi ia și bicicleta… Care era unicul mijloc de transport pe care îl aveam în familie.

Cu inima tot mai strânsă, ne-am întors seara târziu, în comună. Erau vreo trei kilometri de la moară până în sat. Mi-am luat rămas-bun, rând pe rând, de la toți cei din grupul nostru.

Nu aveam liniște așa încât m-am îndreptat direct spre casa lui Marin. Voiam să văd dacă se întorsese și să aflu care-i fusese pricina de ne ocolise. Poate că îi era teamă de Serioja?

Îmi simțeam picioarele ca de plumb – habar nu am de ce –, și abia mai pedalam în timp ce mă îndreptam spre poarta lui. Cum am intrat pe ulicioară, de departe am văzut în fața porții sale adunate multe femei, printre care am zărit-o și pe Baba Mărioara. Toate erau plânse, schimonosite la chip!

Din strânsă cum îmi era, inima mi se făcu mică, cât un purice. Când am ajuns în dreptul femeilor am coborât de pe bicicletă și am dat binețe, cum fusesem educat. Femeile m-au privit și s-au retras de la poartă, mai în partea dreaptă, lângă gard, ca să îmi dea voie să intru în curte.

Porțile erau deschise larg. Am putut vedea că și ușile casei erau deschise, în părți… Doamne, inima mi s-a oprit cu totul când am dat cu ochii și de doliul ce flutura deasupra ușilor…

„Cred că de asta nu a mai venit Marin!”, mi-am zis. O fi aflat între timp că i-a murit cineva și nu avea cum să se mai întoarcă!

Am inspirat de câteva ori și cu pași de om amețit m-am îndreptat spre poartă. Voiam să îl caut să îi fiu alături în acele momente grele. În clipa aceea, deschizându-și larg brațele, Baba Mărioara s-a pornit spre mine bocind în gura mare. M-am speriat de ea și m-am ferit iute în lături. Chiar nu mai înțelegeam nimic din ce se petrece. Ce voia de la mine?!

— Vino aici… striga bătrâna disperată.

Nu știam cu cine vorbește. M-am uitat în spate, crezând că văzuse pe cineva. Dar nu! Chiar venea spre mine!

— Vei avea nevoie de îmbrățișarea mea, ca să poți accepta necazul care te vizitează… continuă Baba Mărioara.

— Ce necaz? am rostit speriat, uitându-mă în jur nedumerit.

Privind în lungul uliței, am zărit însă pe băieții de care abia mă despărțisem. Pedalau de zor, venind spre mine. Făceau semne disperate din mâini, ca și cum ardeau de nerăbdare să-mi spună ceva; dar eu știam deja ce anume!

Între timp, Baba Mărioara ajunsese la mine și mă îmbrățișase strâns, spunându-mi printre bocete:

— A murit Marin, Gheorghiță! A murit Marin!

Doamne! Nu mai știam pe ce lume mă aflu! Îmbrățișarea Babei Mărioara îmi lăsa impresia că mă cuprinsese un foc, nicidecum că am de-a face cu o ființă umană. Îngrozit, am împins-o cu toate puterile pe biata femeie de lângă mine, ca pe o piază rea! Fu cât pe ce să leșine, să cadă jos! Noroc că au prins-o câteva femei. Am intrat în panică la aflarea acestei vești. Habar nu aveam ce să fac!

În urechi îmi răsunau încă bocetul femeii, strigătele ei… Marin era mort? Dar cum era posibil? Nu puteam să cred! Refuzam să cred!

Bălăbănind ca un om amețit, am alergat în curtea lui Marin. Nu mai apăru câinele lui, ca de fiecare dată. Îl duseseră din calea oamenilor, fiind atâta agitație. M-am îndreptat direct spre casă, căutându-l ca un bezmetic pe Marin.

— Marin! Marine, ieși, frate! Ce-i cu glumele astea proaste? strigam printre sughițuri și lacrimi.

Mi-au ieșit în față mama și frații lui; plânși, îndoliați… Nu mai aveam unde să fug din calea adevărului crud.

— Unde-i Marin? am bălmăjit cu voce răgușită, refuzând în continuare să accept realitatea.

Au început să plângă și mai tare. Mama lui Marin se repezi să mă îmbrățișeze:

— A murit Marin, Gheorghiță! îmi șopti cu o tristețe copleșitoare. A murit Marin…

— Nu se poate! am urlat cât am putut de tare. Marin nu a murit! Nu!

Simțeam că nu am aer, că mă strânge cineva de gât! Începeam să conștientizez, dar nu voiam să accept nici în ruptul capului!

M-am desprins din brațele mamei sale și am ieșit afară, la aer, în timp ce pe ea o auzeam plângând înăbușit în urma mea. Băieții deja ajunseseră la mine, gâfâiau din cauza grabei. L-am auzit pe Serioja, dintre toți:

— L-a lovit mașina pe Marin, când pleca la livadă…

— Și a murit în spital! a completat unul dintre băieți, cu voce răgușită.

Abia atunci am simțit cum îmi șiroiau lacrimile, stingând încetul cu încetul acea flacără a suferinței, care mă copleșise odată cu îmbrățișarea Babei Mărioara.

L-am întrebat în mod automat pe Serioja:

— Unde s-a petrecut asta?

— Pe drumul spre livadă, acolo, în apropiere de iazul mic, cel pentru irigații, mi-a venit repede informația, subiectul fiind în plină dezbatere.

Nu am așteptat să mai aud și alte comentarii. Am alergat cât am putut până în drum, am luat bicicleta și am plecat spre locul accidentului. De parcă Marin s-ar fi aflat acolo și avea nevoie de mine! Măcar că auzisem că l-au dus la spital. Băieții m-au însoțit cu toții.

Când am ajuns la iaz, am descoperit o mașină mare, un camion încărcat cu pășune. Am recunoscut-o, era a vecinului nostru, rudă apropiată a lui Marin. El îl omorâse pe prietenul nostru… Erau prezenți oameni, poliție, ancheta era în curs.

Am lăsat bicicleta și m-am apropiat, examinând locul cu atenție. Am găsit repede bicicleta lui Marin, precum și trăistuța pe care i-o dădusem pentru cireșe. Bicicleta era distrusă… Tremuram din tot corpul privind toate acestea.

Am auzit polițiștii întrebând pe cei prezenți cine sunt eu.

— E prietenul lui Marin! am auzit șoapte.

În comună se știa de relația noastră strânsă. Polițistul s-a apropiat și mi-a spus:

— Îmi pare rău…

— Unde s-a întâmplat mai exact? l-am întrebat la rândul meu, în șoaptă.

— Uite… acolo… îmi arătă. Fusese în lanul de porumb că avusese… știi tu… o urgență. Investigația arată că lăsase bicicleta pe marginea drumului și când a auzit mașina venind la deal, s-a speriat că va trece peste bicicletă. Și a ieșit!… Șoferul nu l-a văzut, fusese prea din scurt, a tras de volan, dar a fost prea târziu, l-a lovit la cap și a murit pe loc, chiar dacă l-au dus la spital.

Nu mai voiam să-l aud… M-am îndepărtat de polițist. Am intrat și eu în lanul de porumb și am găsit locul… Muștele deja se adunaseră acolo unde…

Doamne, am simțit cum trăiesc ceea ce i se întâmplase lui Marin, cu fiecare celulă a corpului meu. Eram îngrozit. Am început să tremur. Am lăsat totul și m-am pus pe fugă, așa cum îmi era slăbiciunea! Voiam să alerg, să mă descarc de tensiunea insuportabilă, să scap, dacă se putea, de durerea copleșitoare. Și de neputința de a face ceva, de a schimba ceva…

Nici nu știu când m-am trezit pe culmea dealului. Serioja mă urmase. Știa de slăbiciunea mea, știa că am nevoie să fug, pentru a putea face față unei asemenea situații. Însă eu aveam nevoie să fiu lăsat în pace. Am acceptat cu greu moartea lui Marin…

În seara aceea, Serioja a rămas la mine peste noapte. Să mă încurajeze. Nu era prima dată când dormea la mine, dar acum simțea că am nevoie de sprijinul lui.

Nu am putut dormi; m-am tot gândit la întreaga situație. Gândurile mi s-au concentrat mai ales pe visul povestit de Marin cu ceva timp înaintea tragediei. Nu vă pot descrie mustrările de conștiință, regretele… Mă învinovățeam că nu puteam face nimic, că nu prevenisem această dramă, deși el îmi povestise acel vis neplăcut! Mi-a venit în minte tragerea la sorți, alegerea bățului celui mai scurt: rămăsesem noi doi și unul trebuia să părăsească această lume, prin acel drum. Marin fusese acesta. Oare dacă l-aș fi tras eu mi s-ar fi întâmplat același lucru? Aș fi putut schimba destine? Sau, dacă nu m-aș fi dus și eu la moară și aș fi continuat să lucrez în tura de noapte, s-ar mai fi întâmplat una ca asta?

Cu timpul, însă, deși extrem de greu, am învățat să accept că soarta nu poate fi schimbată. Cu cât ne încăpățânăm mai mult să ne abatem de la ea, cu atât ne readuce cu aceeași încăpățânare în locul de care voiam să scăpăm…

A doua zi după accident l-au adus acasă pe Marin. Învățătorii s-au organizat să vină cu copiii aflați în vacanță să își ia rămas-bun de la colegul lor. Nu-i mai ardea nimănui de muncă.

Serioja mi-a fost mereu alături. Mama a fost cea care mi-a dat forță. Ne-am adunat cei mai buni prieteni ai lui Marin, câteva colege de clasă, rude și am mers la el acasă.

Am intrat cu sufletul strâns și i-am găsit corpul întins la podea, cum e tradiția la noi, până e scos din casă și dus pe ultimul drum. În mâinile împreunate pe piept era fixată cu grijă o lumânare aprinsă.

Capul lui Marin era pansat, era vânăt tot… Mi-au țâșnit lacrimile pe dată, deși nu simțeam că plâng dinăuntrul meu, cum o făcusem cu o zi înainte. Era pentru prima dată când aveam această senzație.

Din spatele nostru își făcu apariția la un moment dat Baba Mărioara. Se părea că o ajută pe mama lui Marin la pregătirile ce se impun în asemenea ocazii. Aceasta era pierdută, sărmana. Plângea încontinuu.

Comportându-se cât se poate de familiar, Băbuța s-a apropiat cu mers legănat de Marin și a început să îl bocească. Cuvinte neînțelese, cu încercări de rime incoerente, sunete de tot soiul… Noi, copiii, ne-am privit pe furiș și eram gata să pufnim în râs, chiar dacă am realizat unde ne aflam și nu se cuvenea! Cu greu ne străduiam să ne abținem. Ne era greu, însă, și până la urmă inevitabilul s-a produs: am izbucnit toți în hohote. De ce? Pentru că de multe ori prietenul nostru Marin o imitase pe Baba Mărioara. O mai auzise bocind și pe la alte înmormântări.

Acum, imediat ne-am amintit de momentele comice cu care ne delectase Marin. A fost interesant însă cum gândurile noastre, ale tuturor copiilor, s-au îndreptat spre același lucru, în același timp, intersectându-se și dându-ne o stare de bună dispoziție, exact așa cum o făcea Marin de fiecare dată, când era în viață. Acum o făcuse din nou, chiar dacă deja sufletul lui trecuse granița unui alt tărâm. Ne demonstrase încă o dată că ne este alături.

Baba Mărioara însă rămase șocată de reacția noastră total necuvenită.

— Câtă obrăznicie! a bălmăjit, aruncându-ne priviri furioase.

Fiindu-ne imposibil să ne controlăm, hohotind cu putere am ieșit cu toții în grabă din casă pentru a nu strica cu totul acel moment de priveghi.

Bătrânica veni din urma noastră până în prag, cu gura căscată de uimire.

Odată ajunși în drum, însă, am conștientizat ce am făcut și ne-am privit rușinați. Fără să avem putere să spunem ceva, am izbucnit spontan în plâns. Ne-am strâns laolaltă, prinzându-ne de umeri și ne-am îmbrățișat, ca niște puișori orfani. Probabil tot dorința lui Marin fusese și aceasta.

Au fost momente care l-au creionat definitoriu în amintirile noastre: fusese un copil întotdeauna zâmbitor, iar acum, chiar dacă nu mai era, amintirea lui era menită să destrame orice suferință. Când era în viață, mereu avea o glumă pentru orice situație, mereu râdea, chiar și în cele mai critice momente! Nici măcar moartea nu-l schimbase, fusese ca un test pentru noi!

Nu știu cât am stat toți astfel, plângând înăbușit. Am așteptat ca Baba Mărioara să iasă din gospodăria lui Marin și abia după aceea am intrat din nou cu toții în casă, spre a ne lua rămas-bun de la el. Am stat lângă corpul lui neînsuflețit timp îndelungat. Suspinam de tresăltau hainele pe noi. Trăiam o suferință cumplită.

Câte nu-mi treceau prin minte în acele clipe! Mai ales visul lui Marin, care îl întristase în ultimele zile din viață! Nu înțelegeam de ce anume lui i se întâmplase una ca asta? De ce tocmai pe el îl alesese Dumnezeu?

Mama m-a ajutat să înțeleg însă că acest lucru nu depinde de noi. Așa e cursul vieții, asemenea cursului unui râu! Nimeni nu îi poate înțelege menirea, de ce alege să curgă înspre mare prin anumite locuri, prin anumiți munți, ocolind anumite locuri, șerpuind tăcut când ajungea pe undeva, pentru ca la sfârșit, aproape de final, să clipocească gălăgios…

În orice caz, nu știu dacă greșesc sau nu, dar acum, după atâția ani, aș îndrăzni să spun că o ființă se poate numi norocoasă dacă a avut parte de un prieten care nu i-a greșit cu nimic, chiar dacă doar pentru o perioadă scurtă din viață. Am trăit o prietenie desăvârșită, pură; a rămas așa în amintirea mea.

Cu timpul, chiar și cel mai bun prieten îți poate greși. Marin nu a apucat să o facă. Știu sigur că așteaptă să ne reîntâlnim, după perdeaua întunecată ce limitează victorioasă această lume, perdea pe care el mi-o descrisese în visul care îl urmărea în ultimele zile de viață.

Cu siguranță, eu îl voi recunoaște! Voi regăsi același copil vesel, plin de viață, cu un zâmbet până la urechi, ce-i va lumina chipul până la strălucire, ca și cum numai în fața lui s-ar închina mereu razele soarelui.

Nu știu însă dacă el mă va recunoaște. De ce? Când voi păși dincolo, eu voi fi fost îmbrăcat în straiele greoaie ale anilor, apărând în fața lui Marin ca un străin. Îndrăznesc să sper însă că măcar sufletul îmi va rămâne mereu tânăr, de copil (așa cum se spune în lumea noastră), iar pe acesta Marin îl va recunoaște.

Înzestrat astfel, cred că voi avea parte de o întâlnire pe măsura așteptărilor amândurora…”