joi, 16 aprilie 2015

Mircea Cărtărescu în Revista Timpul


Este privit de critica literară ca un reper al prozei românești contemporane. Nu-l interesează premiul Nobel, dar în ultimii ani s-a numărat printre favoriți. Recunoaște că este un introvertit și îi place să mediteze. Nu a renunțat niciodată la sentimentul copilăriei și spune că regimul trecut i-a furat tinerețea. Cărțile sale au fost premiate și apreciate în România, dar și în străinătate. Preferă să nu mai scrie despre politică, s-a retras din viața publică și se dedică în totalitate noii sale cărți. Afirmă că opera sa nu este de masă, ci trebuie să urci niște trepte până a ajunge la Orbitor. Mircea Cărtărescu a fost unul dintre invitații speciali din cadrul Festivalului Internațional de Literatură și Traducere (FILIT) de la Iași. Despre celebritate, cititori, rivalități, respect și bucurii, cu cel care ne răspunde la întrebarea De ce iubim femeile?

Cum aţi intrat în Casa FILIT, lumea v-a asaltat pentru autografe și fotografii. Celebritatea este un plus sau un minus?
Totul a evoluat în timp. La început, firește, eram fericit pentru orice carte care îmi apărea, colecţionam toate cronicile literare, eram foarte bucuros când cineva mă oprea pe stradă și îmi spunea că o carte de-a mea însemna foarte mult pentru ea sau el. Cu timpul m-am blazat. Așa se întâmplă cu toţi oamenii care trăiesc în acest climat al notorietăţii. Acum mi se pare, într-un fel, un lucru firesc și nu iese din domeniul obișnuitului și posibilului. Totuși, trebuie să spun că mă bucură pentru că arată nu cât de cunoscute sunt cărţile mele, ci cât de buni cititori există. Nu mă deranjează. Nu există moment în care să fi fost solicitat să dau un autograf și să nu-l fi dat, nu există om care să fi întins mâna și să nu i-o fi strâns.
Cine îl citește pe Mircea Cărtărescu? Cum arată acești cititori? Ce semnale aveţi din „piaţă”?
Din piaţă am doar cifre de vânzări care pentru mine sunt deocamdată mulţumitoare. Cred că mă citesc vaste categorii de oameni. Nu doar o singură categorie, deși preponderent cred că sunt oameni mai tineri și asta mă bucură foarte mult. Datorită unei particularităţi a scrisului meu în general, care este divers, are și părţi mai lejere, și părţi mai concentrate, la ele au acces mai mulţi oameni decât au acces în general la literatura înaltă. Eu niciodată nu am vrut să pun în faţa unui om o scară cu trepte înalte cât el. Am și trepte mai mici și mai ușor de urcat, până la cele foarte înalte.
Aţi afirmat că intelectualii au fost îndepărtaţi din viaţa publică a ţării. Unde simţiţi că este locul dumneavoastră în acest moment?
Partea cea mai proastă a meseriei de scriitor este că din când în când trebuie să mai scrie o carte. Așa că după ultima mea carte pe care o percep ca importantă, mă refer la Orbitor, au trecut câţiva ani și acum patru ani m-am apucat de o altă carte care este oarecum echivalentă ca dificultate și gravitate, aș spune, cu Orbitor. Îmi era foarte greu să mă ocup de viaţa politică în același timp cu scrierea unei cărţi foarte grele din punctul meu de vedere. Și din neplăcere și dezgust faţă de viaţa politică, așa cum este ea în România, dar și din nevoia de a scrie o carte de literatură, de a avea un interval de timp foarte liber pentru asta, pentru meditaţie, pentru gândirea asupra unor teme,
mi-am luat o vacanţă de la jurnalism, vacanţă care tinde să se eternizeze și probabil nu mă voi mai întoarce niciodată acolo. Probabil.
„Regimul trecut mi-a furat tinereţea”
Când devine un scriitor unul bun?
În general, cred că un scriitor este bun de la început. Eu cred că ori ești, ori nu ești scriitor. A fi scriitor nu este o profesie pe care s-o poţi învăţa. Este și o chestiune de imponderabil, de vocaţie, de lucruri pe care nu le controlezi tu. Pur și simplu s-a întâmplat ca mintea mea să fie făcută pentru asta. Ea nu a fost făcută pentru matematică, nu a fost făcută pentru știinţe sociale. A fost făcută pentru literatură. Cred acest lucru. Ca potenţialitate, am mers către așa ceva de când mă știu și merg în continuare. Este pentru mine un drum absolut firesc. Este lucrul pe care îl pot face.
Ce nostalgii are scriitorul Mircea Cărtărescu, având în vedere că a trăit în regimuri diferite, a publicat atunci și acum?
Nostalgii comuniste nici nu încape vorbă să am. Singura mea nostalgie este volumul cu același nume apărut în 1989. De fapt, sentimentul meu este că regimul trecut mi-a furat tinereţea. Este o tristeţe uriașă. Dacă vrem să găsim un punct unde m-aș întoarce oricând din propria mea viaţă ar fi cel pe care l-am evocat de altfel în Nostalgia, în copilărie, în prima copilărie, în spaţiul paradisiac prin excelenţă. Este singurul topos care îmi este în continuare extrem de drag.
Chiar aţi afirmat că nu vreţi să părăsiţi niciodată starea de copil. Este prezentă mereu.
Arta nu este o colecţie de obiecte: pictură, sculptură, poezii, filme. Arta este de fapt un fel de a vedea lucrurile, un fel de a vedea lumea și care este felul de a vedea lumea al copilului. Artiștii, de fapt, sunt copii mari. Este secretul lor. Este felul oblic, iraţio­nal și câteodată de neînchipuit de frumos cu care artiștii văd lumea. Din punctul acesta de vedere, sunt foarte fericit că sunt imatur. Foarte multă lume îmi spune, de la rude până la prieteni: tu ești un imatur! De fapt, nici nu-ţi dai seama ce se întâmplă în jurul tău, problemele adevărate ale oamenilor. Îmi asum acest lucru. Sunt și voi rămâne probabil întotdeauna imatur. Este un fenomen de neotenie intelectuală, existenţială, nu și morală, aș spune. Din punct de vedere moral, sper că sunt matur și că disting binele de rău foarte bine, dar altfel mă bucur foarte mult că mi-am păstrat punctul de vedere și felul de a vedea al copilului.

„Firea mea şi raţiunea mă îndeamnă să stau multă vreme retras”

Există rivalităţi între scriitori?
Eu nu cred că am rivali între scriitori. Am doar prieteni. În rest nu mă interesează dacă un scriitor nu mă iubește, este treaba lui. Asta nu este treaba mea. Eu nu am nici dispreţ, nici ură, nici neînţelegere pentru confraţii mei. Aș spune că-i iubesc pe toţi. Singura distincţie pe care o fac între ei, dar și aceea foarte relativă, este între scriitorii ale căror scrieri, ale căror cărţi îmi plac și cei ale căror cărţi nu-mi plac. S-ar putea ca de multe ori să mă înșel.
Vă simţiţi respectat în propria ţară?
Uite, de exemplu, aici, la FILIT, mă simt foarte respectat. Oriunde merg, în orașele de provincie găsesc oameni de cea mai bună calitate și spaţii culturale unde mă simt cu adevărat iubit și respectat. Anul acesta am fost la Sibiu, la Sfântu Gheorghe, la Alba Iulia și, iată, acum la Iași. La toate aceste festivaluri m-am simţit pentru prima dată în viaţa mea la fel de respectat ca și în străinătate. Însă, firește, dacă te uiţi la televizor și consideri că România este lumea politică sau lumea jurnaliștilor de doi bani de la atâtea televiziuni, ziare și așa mai departe, sigur că acești oameni nu te respectă. Sigur că pentru ei nu însemni nimic, sigur că ei au alte valori, alte lucruri de făcut decât să respecte artiștii. De aceea eu fac distincţia între o Românie liberală, decentă și respectuoasă și o Românie care nu știe să respecte și să iubească nimic.
Moral, ce vă deranjează?
Multe lucruri pe care nici nu trebuie să le spun, deoarece toată lumea le cunoaște. Cele mai multe dintre ele sunt o moștenire a Imperiului Otoman în primul rând, moștenire care a fost augmentată de comunism.
Vă închideţi în dumneavoastră?
Sunt un introvertit și așa am fost dintotdeauna. Nu am o carapace. Sunt un om prietenos, un om care se bucură de prezenţa celorlalţi oameni, numai că sunt puţin recluziv pentru că am nevoie de meditaţie. Enescu spunea că nu scrisul propriu-zis sau compoziţia muzicală este principalul travaliu al artistului, ci acesta este întotdeauna meditaţia. Această meditaţie aproape religioasă a artistului este și pentru mine lucrul esenţial. Dacă aș fi un om public, mi-aș pierde acest spaţiu de recluziune. Și firea mea, și raţiunea mă îndeamnă să stau multă vreme retras. 
„Eu sunt cu adevărat un admirator al femeilor”

Cum se bucură de viaţă Mircea Cărtărescu?
Foarte mult. Sunt unul dintre oamenii care au avut foarte mult în viaţă. Nu mă plâng și îi mulţumesc lui Dumnezeu. În primul rând, am o familie extraordinară; este lucrul cel mai important pentru mine și apoi am prieteni foarte buni. Cred că, într-un fel, cu timpul, m-am înţelepţit și știu mult mai bine ce vreau de la viaţă și ce-mi priește.
Aţi așteptat succesul cărţii De ce iubim femeile? Când spui Mircea Cărtărescu, se face imediat asocierea cu această carte.
Am avut o prietenă foarte bună la revista Elle. M-a rugat să scriu o dată pe lună un text. Am făcut acest lucru cu mare plăcere pentru că sunt cu adevărat un admirator al femeilor. Într-un fel, sunt apropiat de etosul feminin, de spiritul feminin. Pentru că s-au adunat mai multe texte și mai aveam și din alte reviste, mi-a venit ideea să fac o carte din ele. I-am propus această carte domnului Liiceanu. Avea titlul Diavolul de hârtie. Domnul
Liiceanu a venit cu propunerea să-i dăm alt titlu, și anume De ce iubim femeile. Mi-a spus că o să-mi mărească de patru ori tirajul acest titlu și s-a înșelat. Probabil tirajul s-a mărit de patruzeci de ori. Niciodată nu mi-am explicat faptul că această carte s-a vândut de multe ori mai mult decât celelalte cărţi ale mele. A fost o mare surpriză pentru editor, pentru mine și pentru toată lumea.
Până la urmă, am acceptat această situaţie, și anume că am scris un bestseller printre multe alte lucruri, pentru că, exact cum vă spuneam și înainte, omul trebuie să aibă trepte umane când înaintează în scrierile mele. Nu poate nimeni începe cu Orbitor. Este mult peste puterile unui cititor mediu. Un cititor mediu trebuie să urce niște trepte, trebuie să înceapă cu niște cărţi mai ușoare, aparent mai simple, aparent mai ușoare. Și în De ce iubim femeile puţini au remarcat că eu am exersat vocea lui Salinger. Este singura raţiune pentru care există această carte. Nu este chiar o carte de consum, aș spune eu. 
Ce citiţi în acest moment?
Citesc mai mult literatură știinţifică. Nu prea mai citesc
romane. Citesc o carte foarte ciudată, care susţine următorul lucru: cheia fericirii umane constă într-o moleculă care se numește oxitocină. Oxitocina nu contribuie doar la erotism, la maternitate, naștere, ci este și catalizatorul empatiei umane, al relaţiei sociale, al eticii umane. 
Cum vi se pare Festivalul Internaţional de Literatură și Traducere (FILIT) de la Iași, organizat într-o zonă săracă economic, dar care de-a lungul anilor a dat multe valori culturii românești?
Cred că era timpul ca Iașul să revină în fruntea experienţei culturale, tocmai pentru că, așa cum aţi și spus, este un loc tradiţional pe care nu prea l-a onorat în ultimele decenii. Este momentul ca Iașul să revină și să devină un centru puternic al culturii românești. Din experienţa mea, din evenimentele la care am participat, cred că este un festival care deja este major, poate nu doar în România, dar și în estul Europei. Cred că este unul dintre cele mai importante.

A consemnat Andrei Giurgia
http://revistatimpul.ro/view-article/2176

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu