Recenzie de
NONA RAPOTAN
Este interesant cum alegerile prezidențiale din 2014 au reușit să împartă intelectualii români în două tabere distincte: pro sau anti unul sau altul dintre candidați. Dar pentru marea majoritate a alegătorilor este evident faptul că prea puțin se știa despre ce partid se afla în spatele unuia sau altuia dintre cei intrați în cursa alegerilor. Nimeni nu mai știa să spună cu certitudine dacă a fi de partea lui Ponta înseamnă să fii de stânga și invers. Deruta asta generală este cauzată de o politică internă deficitară (spre dezastruoasă), promovată de toate partidele politice la putere. Alianțe dintre cele mai nefirești, treceri de la un partid de stânga la unul de dreapta ale unor nume care făceau jocurile politice au condus la un absenteism foarte mare la vot; asta, până în 2014, când ceva s-a întâmplat. Ei bine, acel „ceva” stă și la baza acestui espistolar dintre doi intelectuali tineri ai României contemporane, doi tineri foarte bine pregătiți și, mai ales, foarte buni cunoscători ai realităților cotidiene. În ciuda faptului că ambii sunt susținători ai mișcării de stânga, dar nu a celei pro Iliescu sau pro PSD (veți vedea din scrisori de ce nu militează niciunul pentru promovarea actualului PSD), dialogul este unul destul de acid, cu schimburi de replici dintre cele mai puțin prietenoase, dar argumentate extrem de atent.
„Ideea de a transforma în volum un schimb epistolar spontan, publicat în Observator cultural în febra premergătoare alegerilor prezidențiale din 2014, ne-a venit spontan pe parcursul „duelului” nostru. Un epistolar de (și despre) stânga. O provocare adresată actualului mainstream intelectual autohton, încremenit în fantasme și clișee „de dreapta”. Dar și, de ce nu, un model de dialog critic: uneori în contradictoriu, dar atent la argumentele celuilalt, între doi literați în jur de 40 de ani, formați după 1990 și veniți din zona liberală, dar cu simpatii stîngiste variabile, stimulate de regimul Băsescu. Și care – aici e clou-ul – au votat diferit la prezidențiale: unul cu un candidat pretins de stînga, dar care a ignorat așteptările „noi stîngi” urbane, celălalt, cu un candidat asumat de dreapta, dar care a corespuns aspirațiilor de seriozitate, civilizație și emancipare ale unei părți a acesteia.” (Paul Cernat)
Este corect și, mai ales, sănătos să fii la curent cu ideologiile partidelor care-și doresc puterea la un moment dat; ține de cultura politică a unui bun cetățean, care vrea să meargă la alegeri informat și în cunoștință de cauză. Din schimburile de scrisori dintre cei doi reiese că marea majoritate a cetățenilor cu drept de vot din România anului 2014 era prost spre deloc informată. Ba chiar cu intenție expusă la un tip de informație promovată de anumite canale TV care duce la dezinformare și manipulare. Argumentele expuse de Paul Cernat și Alexandru Matei nu sunt deloc de neglijat, ultimul fiind chiar un specialist în relația dintre televiziune/televiziuni și ideologia de partid. Alexandru Matei a studiat pentru una din cărțile sale despre programele propuse de TVR înainte, dar și după 1989, făcând comparații pertinente între calitatea programelor, tipul de informație pus în circulație etc. Și, în cunoștință de cauză, face afirmații de genul:
«Într-un număr al Programului Radio TV de la începutul lui 1990, un redactor BBC, intervievat, spune că responsabilitatea TVR este, prin prisma rolului ei în Revoluție, imensă și tocmai de aceea ea „trebuie să spună adevărul chiar dacă spune adevăruri care vor răni Revoluția”. Iliescu n-a făcut niciodată asta, iar primii săi ani sînt cei ai unei cenzuri care pare dezmăț în raport cu cea a anilor ’80, dar apare astăzi evidentă.» (Alexandru Matei)
Cei doi pledează pentru existența unei stângi politice în România democratică, existența acesteia fiind vitală pentru menținerea unei democrații cât mai aproape de ideal. Nu sunt adepții lui Ion Iliescu sau ai vechii nomenclaturi, dar Paul Cernat tinde în argumentele sale (uneori hazardat construite și pătimaș expuse) să ne convingă că, din unele puncte de vedere, era mai bine în România comunistă, cu accentul: în România „deschiderii culturale” din anii ’60 – ’70. E un punct de vedere cu care nu sunt de acord, oricât de bine ar fi construite argumentele și nici Alexandru Matei nu-i acceptă punctul de vedere, contraargumentând elegant și fără să divagheze de la subiect. De remarcat că ambii stăpânesc foarte bine informația istorică cu privire la principalele evenimente din România acelor ani și din plan extern, cunosc și expun activitățile principalelor personalități politice (și nu doar politice) ale perioadei comuniste. De altfel, unul din personajele des invocate este Dumitru Popescu (zis Dumnezeu). De remarcat descrierea momentului în care Alexandru Matei s-a dezis de „dreapta politică românească”:
„N-am mai putut fi alături (ca wannabe, desigur) de intelectualii de la Humanitas – acel Versailles al cărților românești în primii ani ’90 – din clipa în care, devenind profesor de franceză în Berceni, mi-am dat seama că Patapievici scrie pentru el și pentru alți prieteni care locuiesc în centru și prin studiourile televiziunii (de stat, încă), în vreme ce, tot mai mult, viața lui cotidiană nu mai are prea multe în comun cu ceea ce povestește în Zbor în bătaia săgeții. Că acum eu, într-un 102 înghețat care circulă pe la marginea Bucureștiului, nu-l mai pot deifica pe Liiceanu, care face apeluri către lichele, de vreme ce traseul autobuzului meu nu se intersectează deloc cu cel al mașinii dânsului.” (Alexandru Matei)
E o descriere plastică și realistă, dar, din punctul meu de vedere cu un mare „dar”: și Paul Cernat și Alexandru Matei au reproșat în repetate rânduri intelectualilor aflați de partea dreptei politice românești faptul că s-au îndepărtat prea mult de cetățeni, că și-au creat o lume a lor și din care nu vor/nu mai știu să iasă; din felul cum își expun ei argumentele și din modul cum aleg să-și susțină cauza tind să cred că pericolul există și la intelectualii care promovează politicile stângiste; unele argumente mi s-au părut elitiste de-a dreptul, al căror conținut sigur nu putea fi perceput corect de un cetățean obișnuit și fără prea multe cunoștințe de teorie politică sau de economie politică. Dacă noii stângiști, grupați în jurul CriticAtac, își doresc să-și apropie/mențină electoratul de partea lor, atunci vor trebui să țină cont de acest pericol, altfel cad în capcana în care au căzut și cei pe care astăzi îi acuză.
„25 de ani după. Alternative și provocări”, de Paul Cernat și Alexandru Matei, se citește ușor, aproape dintr-o suflare, poate și pentru faptul că evenimentele în jurul cărora s-a construit dialogul sunt încă recente. Dar calitatea dialogului dintre cei doi tineri intelectuali este punctul forte al acestui volum. Un ultim argument: citind-o veți fi mai bine informați din punct de vedere politic și, de ce nu, poate veți alege să vă implicați în provocarea schimbărilor pe care vi le doriți în plan social și politic.
https://bookhub.ro/25-de-ani-dupa-alternative-si-provocari-paul-cernat-si-alexandru-matei/
Sursa foto: rezistenta.net
Anul apariției: 2015;
Nr. pagini: 148;
ISBN: 978-606-742-095-1.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu