Mihai Vacariu, Îndrăgostit de Tarkovski. Mic tratat de trăire a artei,
Editura Adenium, Iaşi, 2013, 324 pag.
Îl invidiez pe Mihai Vacariu pentru gradul de încordare cu care a gustat filmele lui Tarkovski. Mai rar o trăire atît de dăruită în materie de percepere a artei. De fapt, cuvinte precum „percepere“ sau „gustare“ nu au putinţa de a surprinde tensiunea sub care autorul a privit peliculele regizorului rus.
Mai potrivit ar fi să vorbesc de devoţiune religioasă sau de abandon mistic. La capătul abandonului, Vacariu s-a ales cu o bucurie bizară, aceea de a simţi că arta poate fi o cale spre mîntuire. Cartea Îndrăgostit de Tarkovski e chiar dovada acestei bucurii. Mai precis, e mărturisirea revelaţiilor de care a avut parte stînd cu ochii lipiţi de ecranul cinematografului. Volumul e un soi de jurnal în care spovedania e însoţită de încercarea de a înţelege logic ce i se întîmplă, de aici alura dedublată a volumului: pe de o parte, descrierea în detaliu a experienţei cinefile, pe de alta analiza experienţei cu ajutorul unor distincţii hermeneutice. E ca într-o scară ascendentă în care Mihai Vacariu trece de la emoţia psihologică provocată de filme la degustarea lor estetică, pentru ca apoi să urce la sensul lor hermeneutic, spre a culmina pînă la urmă într-un tîlc religios.
Mai lapidar, treptele interpretării sunt: reacţie psihică, reacţie de gust, judecată filosofică şi meditaţie religioasă. În acest slalom urcător, partea hermeneutică, cu enumerarea didactică a concepţiilor despre artă, e oţioasă şi iremediabil plată, cititorul fiind scos din lumea de mister tarkovskian spre a fi purtat pe spinarea aridă a unor scheme care nu ajută decît la dezvrăjirea filmelor. Pe cît de convingător e Mihai Vacariu cînd îşi descrie tresăririle de spirit în timpul vizionării filmelor, pe atît de scorţos în sens pedagogic e cînd vrea să prindă aceste tresăriri în cutiuţe taxonomice.
Se adevereşte din nou că a explica un film nu înseamnă a-l dezghioca analitic în părţi prozaice, ci a-i dezvălui emoţia din tensiunea căreia s-a născut, privitorul refăcînd pe propria piele nuanţele emoţiei. Trăirea unui film cere coborîrea minţii în matca sentimentelor şi în nici un caz ridicarea ei pe muchia unor concepte seci. Dacă ridici filmul la concept, îl preschimbi într-o naraţiune ineptă al cărui fir logic displace. De aici concluzia autorului: în profunzime, spiritul lui Tarkovski nu e nici artistic şi nici filosofic, ci religios.
Să luăm, de pildă, filmul „de metanie” al lui Mihai Vacariu – Călăuza – pelicula a cărei poveste i-a trezit intuiţia mîntuirii prin artă, de aici predilecţia cu care îi descrie secvenţele. Descris lapidar, Călăuza e divagaţia a trei bărbaţi în căutarea pietrei filosofale („camera cu minuni” din film). Divagaţia lor e dublă: nu doar rătăcire prin labirintul unor cotloane cu înfăţişare de bolgie, dar deopotrivă o digresiune teoretică la care protagoniştii ajung pe rînd. Cei trei merg şi discută: decorul e respingător, peroraţia fiecăruia e izbitor de filosofică, iar contrastul dintre urîciunea locului şi fineţea consideraţiilor contrariază. Să-i pui pe actori să ţină tirade docte într-un decor de paragină e împotriva spiritului tarkovskian. Aici parabola pare să se sufoce sub trăncăneala unor intelectuali care resimt acut inadecvarea faţă de mediul în care au nimerit. Dar parabola e salvată de scena finală, cu fetiţa călăuzei mişcînd cu puterea minţii paharele de pe masă, în sunetul de fond al Odei bucuriei.
Aici te-ai fi aşteptat ca Vacariu să cadă în capcana unei interpretări culte a parabolei, dar mărturisirea lui te uimeşte: „De fiecare dată cînd am văzut Călăuza lui Tarkovski, mi s-a întîmplat acelaşi lucru: îmi rememoram întreaga viaţă (aşa cum le cerea de altfel călăuza celor doi însoţitori). Stăteam însingurat în sala de cinema şi îmi rememoram viaţa. Frînturi de imagini, gînduri şi dorinţe neîmplinite. Pentru că eram permanent chinuit de acelaşi gînd pustiitor, de permanenta încercare de a găsi un sens acestei vieţi. Ştiam că singura soluţie era să urmez îndemnul Călăuzei: «Trebuie să crezi!», care de altfel însemna «Trebuie să-ţi schimbi viaţa!». Aceeaşi înţelegere, aceeaşi semnificaţie. Să crezi în ce? În libertate, în primul rînd, adică în experienţa trăită şi împărtăşită.” (p. 262)
Mărturisesc că nu mi-a trecut prin cap să-mi rememorez viaţa cu ochii la Călăuza. Dimpotrivă, cred că filosofia prea explicită din film dăunează peliculei, Tarkovski fiind încîntător cînd e implicit, dar banal pînă la saţietate cînd vrea să dea mură în gură spectatorului sensuri clare. E prea multă teză în filmul acesta iniţiatic, în care regizorul îi pune pe actori să rostească vorbe sibilinice. Dar important e că pentru Mihai Vacariu filmul a echivalat cu o metanoia artistică, a cărei intensitate l-a împins spre repetarea ritualică a întîlnirii cu opera rusului. S-a născut astfel o iubire statornică a cărei expresie o întîlnim în titlu, o iubire pe care nu am mai întîlnito într-o formă atît de directă decît la un pictor basarabean, Igor Isac, a cărui interpretare la Oglinda (din Cartea aşteptării, Editura Eikon, 2011) m-a convins că Tarkovski nu e un nebun cu aere ermetice, ci un artist sadea cu străluciri geniale.
Făcîndu-şi o obsesie din Tarkovski, Mihai Vacariu, născut în 1967, i-a resimţit filmele ca pe o soluţie de salvare în timpul comunismului. E vorba de clasica evaziune în spirit pe care arta ţi-o îngăduie într-un mediu în care putinţa evadării nu mai există. Vacariu trăia filmele tarkovskiene ca pe o cale de transfigurare propriu-zisă, şi chiar dacă în final nu a ajuns la treapta religioasă (asta presupunînd credinţa în nemurire), totuşi adîncimea emoţiei pe care a încercat-o nu i-a fost egalată de nici o altă experienţă lumească.
Dar, ca un accent pesimist al cărţii, Mihai Vacariu îşi dezvăluie dezamăgirea de a constata că, după 1989, filmele lui Tarkovski nu l-au mai tulburat în aceeaşi măsură. Autorul a simţit cum ardoarea cu care le privea se stingea treptat şi că, din spectatorul răpit care fusese odată, nu mai rămăsese decît un privitor blazat, incapabil de a mai simţi vraja peliculei. De vină era schimbarea paradigmei sociale, modificarea spiritului epocii, iar convingerea i s-a întărit odată cu emigrarea în Australia, unde Mihai Vacariu s-a lovit ca de o evidenţă de neputinţa de a mai trăi Călăuza cu intensitatea de odinioară. De aici ideea de bază a cărţii: ca să-l intuieşti pe Tarkovski trebuie să trăieşti în aceleaşi condiţii în care se afla el cînd şi-a creat opera. Fără afinitatea dată de disperarea inspirată de o situaţie-limită, spectatorul nu se poate ridica la pragul de încordare pe care îl cer cadrele cu statut de icoană din film. Cu alte cuvinte, dacă nu ai acelaşi fundal aperceptiv cu Tarkovski şansa de a-l gusta e mică. Ce înseamnă asta? Înseamnă că generaţia actuală, ruptă de epoca în care regizorul şi-a mistuit obsesiile, nu-i mai poate intui geniul. Încetineala cadrelor, lipsa unei naraţiuni propriu-zise şi înşirarea imaginilor după alt criteriu decît legarea lor într-o poveste cu sens – toate fac ca opera lui Tarkovski să reprezinte un plastron etanş, ale cărui semnificaţii nu mai pot fi atinse. Mihai Vacariu nu o spune chiar atît de apăsat, dar acesta e mesajul subliminal al cărţii. Cine nu respiră în atmosfera în care o operă a fost creată nu are cum s-o adulmece în adîncime. Morala? Există creaţii pe care le trăieşti numai sub cenzură şi numai în condiţii de micşorare a libertăţii. Cînd cenzura dispare, creaţiile îşi pierd aura, căci starea de spirit a spectatorului se schimbă. Verdictul e în defavoarea operei lui Tarkovski, apăsînd pe dependenţa operei de context. Nuanţa nu e defel încurajatoare din unghiul „perenităţii artei”, dar e adevărată din unghiul perisabilităţii ei.
O carte de spovedanie cuceritoare, în care autorul reuşeşte să facă ceea ce criticii de film nu reuşesc să facă decît arareori: să-ţi transmită emoţia întîlnirii cu un mare creator.
P.S.: Un cititor, la a cărui părere ţin, mi-a atras atenţia că în interviul din numărul trecut cu Virgil Nemoianu nu l-am întrebat pe distinsul cărturar nimic despre volumul Trilogia romantismului (Editura Spandugino, 2014). Îi răspund precizând că interviul reprezintă o secvenţă dintr-un volum de dialoguri cu Virgil Nemoianu şi că despre Trilogie vorbim în alt capitol al cărţii.
http://www.adenium.ro/search?orderby=position&orderway=desc&search_query=tarkovski&submit_search=Cautare
http://www.romlit.ro/filmul_mntuitor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu